Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, despre relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă studiată. În
elaborarea eseului,v ei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru
componente de structură şi / sau de compoziţie a nuvelei pentru care ai optat (
de exemplu: temă, viziune despre lume,
construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă,
tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale,
personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc. );
- ilustrarea
trăsăturilor incipitului, prin
referire la textul narativ ales;
- comentarea
particularităţilor construcţiei finalului
în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii
argumentate despre semnificaţia / semnificaţiile relaţiei dintre incipitul şi
finalul nuvelei alese.
În
structura unei opere epice, incipitul şi finalul au un rol foarte important,
dat fiind faptul că sunt elementele compoziţionale care asigură relaţia dintre
lumea cititorului şi lumea imaginară. Incipitul
este o formulă de început al unui roman ( al unei nuvele ) care se ţine minte
şi are consecinţe în desfăşurarea ulterioară a operei. Se poate realiza în mai
multe moduri – prin descrierea mediului ( oraş, stradă, casă ), fixarea
timpului şi a locului acţiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul
în desfăşurare. Finalul reprezintă
formula de încheiere a unei opere literare, care ilustrează viziunea autorului
asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu
deznodământul şi foloseşte diverse strategii: descriere care reia datele din
incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea ficţiunii; prefigurare a
unor evenimente care nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis - opera poate continua - sau închis – totul este lămurit – Alexandru
Lăpuşneanul ( de Costache Negruzzi ).
Tema nuvelei Alexandru Lăpuşneanul de Costache
Negruzzi este istorică; autorul evocă un episod din istoria Moldovei – ultimii
ani de domnie ai personajului eponim. Incipitul nuvelei susţine intenţiile
autorului de a ilustra o anumită perioadă istorică, prin menţionarea unor fapte
şi persoane reale – Despot – Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, întoarcerea lui
Lăpuşneanu cu ajutor străin pentru a redobândi tronul Moldovei.
Incipitul nuvelei se construieşte ex abrupto, introducându-l
pe cititor în atmosfera de epocă. Autorul comprimă, într-o frază, informaţiile
referitoare la circumstanţele în care Alexandru Lăpuşneanu se întoarce în ţară
pentru a-şi relua tronul. Cronologia din incipit nu este lineară, evocând
evenimentul cel mai apropiat - „Iacov
Eraclid, poreclit Despotul”, este ucis de Tomşa, care ajunge domn al Moldovei –
şi continuând cu evenimente anterioare -
Lăpuşneanu fusese învins de două ori de „oştile Despotului”, dar obţine
ajutor turcesc şi se întoarce „să izgonească pre răpitorul Tomşa”, pentru a-şi
recăpăta tronul. În incipit se creează premisele conflictului exterior al
nuvelei – dintre domnitor şi boieri - , prin precizarea circumstanţelor în care
Lăpuşneanu pierde tronul Moldovei – „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi
fost vândut de boieri”. Aşadar, trădarea boierilor, unul dintre factorii
principali declanşatori ai conflictului care susţine acţiunea acestei opere
epice, este un element prin care se creează tensiunea relatării încă din
incipit. Imaginea care se impune în această parte a nuvelei este aceea a
personajului principal, eponim. De altfel, un fragment din replica pe care le-o
adresează domnitorilor veniţi să-l întâmpine la hotar devine moto-ul primei
părţi a nuvelei: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”
Ca structură compoziţională, nuvela este
alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ.
Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire
de episoade, care urmăresc un conflict
concentrat în jurul personajului principal. Întors în Moldova cu ajutor străin,
Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc,
Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi
cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta
tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Personajele
sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea
şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie
decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient
prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale
personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria
cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară
ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după
obicei”.
Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei opere epice sau
dramatice, se prefigurează de la început: boierii nu sărută poala voievodului,
Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele
implicate în acest conflict exterior
au interese şi concepţii diferite. Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii
constituie, de fapt, intriga nuvelei. Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie
rezumativă, anticipând acţiunea prezentată în partea nuvelei pe care o precede.
Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au
trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota,
taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile.
Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit.
Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa
palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu
omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru
crimele soţului ei: „Ai să dai sama, doamnă!”
Intervenţia
domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic
având rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi
determină o reacţie violentă a soţului, care „duce mâna la hamger”.
Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan
este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la
biserică la un ospăţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea
caracterului personajului principal. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine
o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-şi intenţiile,
Lăpuşneanu face efortul de a-şi domina trăirile interioare, iar acest efort
transpare în aspecte fizionomice: „era foarte galben la faţă”. Discursul este
un „model” de ipocrizie. Gesturile dau veridicitate cuvintelor: „îşi făcu
cruce”.
La
palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest
eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti
care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului
despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa
porţilor ferecate. Oamenii, la început dezorientaţi de întrebarea solului trimis
de Lăpuşneanu pentru a afla ce vor, formulează revendicări importante, dar
neunitare – „Să ne micşureze dăjdiile!”, „Să nu ne mai zapciască!”, „Să nu mai
plătim biruri!” . O voce din mulţime se impune ca voinţă, determinând
cristalizarea cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui Moţoc vrem!” .
Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii
devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul
îndeplinindu-şi promisiunea iniţială. Bun cunoscător al reacţiilor umane,
Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în
faţa palatului. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător al intereselor
„prostimii”, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători. „Leacul de
frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi
construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte
pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi
în viaţă nu li se mai taie capetele.
Lăpuşneanu
se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de
fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor
domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi
revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se
află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun
doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna
ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj
episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi
disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă
soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului
este însă evidentă. El foloseşte, referindu-se la domnitor, o formulă pentru
iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul
acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc
tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu
să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.”
Ultima
ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” –
rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a
dominat totul. Deznodământul acţiunii, prezentând moartea domnitorului, nu
coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi
aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi
timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ) : „ Acest fel fu
sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria
Moldovei.”
Intervenţia
naratorului în finalul nuvelei subliniază caracterul moralizator al acestei
opere, care ilustrează prăbuşirea unui domnitor tiranic şi autoritar. În raport
cu incipitul , finalul propune o imagine antitetică a personajului principal.
Domnitorul care, în incipit, îşi afirma voinţa neclintită de a-şi relua tronul
şi de a-şi impune autoritatea, devine, în finalul nuvelei, neputincios şi supus
duşmanilor săi. Prezentat din perspectiva naratorului omniscient şi obiectiv,
Lăpuşneanu se construieşte ca un personaj complex, văzut în ipostaze multiple:
puternic şi hotărât - „Lăpuşneanul mergea
alături cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe armăsari turceşti şi înarmaţi din
cap până în picioare” – în incipit -, neputincios şi slab în final:
„Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei”. Obiectivitatea
finalului - „La monastirea Slatina,
zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei
sale” - creează impresia relatării în
stil cronicăresc, deşi Negruzzi nu e autor de cronică, ci de literatură. Readucând
trecutul în atenţia cititorului, Costache Negruzzi nu face muncă de cronicar.
El reconstituie o epocă şi imaginea unui personaj din perspectiva celui care
interpretează trecutul, pentru a-i sublinia valoarea de lecţie de viaţă.
No comments:
Post a Comment