Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre elementele
de compoziţie şi de limbaj ale unui text poetic studiat, din lirica lui
Lucian Blaga, pornind de la propria mărturie: „Poetul nu este atât un mânuitor,
cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturală şi
le aduce în starea de graţie.”
Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii, poezie „simplă ca o respiraţie
spontană, care nu angajează idei abstracte” (Marin Mincu), deschide volumul de
debut al lui Lucian Blaga, Poemele
luminii, devenind cunoscută ca artă poetică,
prin construirea unui program care îşi dezvăluie înţelesul mai ales datorită
operei în ansamblu a marelui poet. În „sistemul liric blagian”, acest text
reprezentativ ocupă un loc important, concentrând ca într-un focar tendinţe
specifice operei poetului şi anunţând direcţii viitoare ale receptării.
Poezia e o
confesiune a unui crez care nu poate fi exprimat altfel decât la persoana I, o
luare de cuvânt presupunând un „subtext polemic faţă de alte poziţii”, anterioare
sau contemporane. În „eu”, cuvântul cu care se deschide poezia, este cuprinsă
ideea că textul poetic, în general, este manifestarea imperativă a individualităţii
creatoare, privită în raport cu lumea şi cu ceilalţi ( „alţii” ).
Titlul, alcătuit dintr-o propoziţie dezvoltată, are semnificaţie metaforică şi
subliniază caracterul de artă poetică al poemului, accentuând poziţia lui eu confesiv. Aspectul negativ al
verbului – predicat sugerează o luare de poziţie polemică în raport cu alte
puncte de vedere: nu strivesc. Ultima
parte a titlului, alcătuită, la nivel sintactic, dintr-un complement direct
care explicitează sensurile verbului, însoţit de determinanţi substantivali
creează deschiderea spre sensurile metaforice ale textului: „corola de minuni a
lumii” este o metaforă pentru tainele universului, atitudinea eului liric
fiind, vădit, una de protejare a misterelor, de potenţare a sensurilor.
Artele poetice
clasice cuprind de obicei învăţături poetice, în care poezia este privită din
exterior, cu ignorarea, de cele mai multe ori, a eului artistului. Eul blagian
devine o ipostază interiorizată, adresându-se doar sieşi, într-o confesiune
discretă, privindu-se pe sine „doar în raport cu lumea” care nu este reală, ci
lumea imaginară, univers interior, construit din aspiraţiile cele mai profunde
ale fiinţei. Eul trăit ( adică acela care se manifestă prin afecte, impulsuri, atitudini)
se adresează lumii simţite, şi, totodată, unei lumi în sens filosofic, adică
unui real negat în exterioritatea sa pentru a fi recreat sub forma de imagine
exaltată în concept ( „corola de minuni a lumii” ). Accentul nu cade pe textul
care va rămâne, pe cuvânt, ci pe participarea subiectivă la tainele
universului. Cuvântul trece pe al doilea plan în evaluarea actului poetic,
pentru că „poetul nu este atât un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor”. Cuvântul
– efemer, fragil, la Blaga, dizolvându-se în fiinţarea propriu-zisă, se pierde
pe măsură ce se rosteşte, fiind înţeles doar ca o poarta a ieşirii lumii din
nefiinţă. Ceea ce este trăit nemijlocit ca stare pare să fie atât de dens şi de
incomunicabil, încât tăcerea însăşi ar putea deveni un act de comunicare şi
autocomunicare, cuvântul fiind doar o palidă urmă a unei entităţi interioare. Poezia nu mai
este înţeleasă ca rezultat finit, ca operă, ci mai ales ca descărcare spontană
de energii interioare, de emoţii care trebuie trăite chiar în procesul lor de
constituire. Cuvintele, imaginile poetice, alcătuiesc doar un grafic, o
transcriere a energiilor afective, care depăşesc graniţele prozodice specifice
poeziei tradiţionale.
Crezul poetic nu
mai apare ca o problemă de situare faţă de propria artă, faţă de meşteşugul
artistic şi uneltele specifice acestui meşteşug, ci ca o situare faţă de
obiectul său, care este lumea în sens larg şi „cuvântul” în sens restrictiv.
Din intenţia eului liric de a nu „strivi”, a nu „ucide”, a nu „sugruma” şi a nu
„lumina” necruţător, ci de a păstra o atitudine de reculegere şi înfiorare
discretă izvorâtă din iubire, se nasc atributele lumii, care devine astfel o „corolă
de minuni”, o uriaşă floare cu neasemuite petale palpitând de taine, metafora
ce se amplifică treptat, potenţând ideea de „mister” prin elemente ca: „taine”,
„vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi
fiori de sfânt mister”, „taina nopţii”. Tot efortul creator se subordonează
finalităţii de a aduce „cuvintele din starea lor naturală în starea de graţie”,
pentru că, prin cuvânt, creatorul blagian are acces la tainele universului.
Textul este
organizat în jurul unei opoziţii fundamentale eu-alţii. Prima secvenţă
poetică aduce în prim-plan eul liric, prin persoana întâi a pronumelui
personal, asociat unor noţiuni negative: „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea”. Opoziţia
se conturează în secvenţa a doua a poemului, care asociază unei noţiuni unice –
„lumina” - doi termeni – „eu”, „alţii”. „Lumina mea” este o metaforă pentru un
anumit mod de cunoaştere, specifică eului poetic. Acest mod de cunoaştere ( „luciferic”,
dacă ar fi asociat cu un concept filosofic ) este caracterizat de potenţarea
misterului universal. „Lumina altora” desemnează un mod de cunoaştere opus, caracterizat
de anularea tainei, de reducerea misterelor universale ( în termenii filosofiei
lui Blaga, „lumina altora” ar putea fi asociată cunoaşterii paradisiace ). Raportul
de coordonare adversativă dintre cele două enunţuri marchează antiteza (
instituită la nivel semantic prin cele două metafore ) şi la nivel sintactic: „Lumina
altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar
eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Prin intermediul comparaţiei
care include un termen din sfera cosmicului se subliniază atitudinea eului
poetic: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare
/ măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari /
sub ochii mei…”
Incipitul şi finalul textului se află într-un raport de cauzalitate. De
altfel, întreaga poezie ar putea fi redusă la o singură frază, care
sintetizează ideea de protejare a misterelor universale: „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii /…/ căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
În centrul
discursului liric se află eul poetic, desemnat prin pronumele personal „eu”.
Frecvenţa acestui pronume susţine caracterul de artă poetică al textului care
deschide volumul de debut.
Limbajul poetic
este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se refera la ideea de mister,
de taină: „corola de minuni a lumii” desemnează totalitatea tainelor
universale, „flori, ochi, buze ori morminte” particularizează simboluri ale
acestor taine: „flori “ ar putea fi simbolul pentru viaţă, frumuseţe pură, „ochi”
– metaforă pentru cunoaştere, „buze” - metaforă pentru comunicare, „morminte” -
metaforă pentru misterul morţii. În această variantă de interpretare, „flori” şi
„morminte” ( metafore pentru viaţă şi moarte ) încadrează metaforele sugerând
atitudini esenţiale ale umanului - cunoaştere, comunicare. Enumerarea
atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în ordinea crescândă a
elementului de „mister” cuprins în ele. Grija de a nu destrăma „vraja nepătrunsului
ascuns” este, de fapt, grija de a nu dezvălui taina propriului eu insondabil,
de a nu-l divulga prin cuvânt decât parţial, prin metafore, prin revelaţiile
fragmentare şi spontane, fără durată, ale cuvântului.
De la început, Blaga
îşi reprezintă actul poetic ca pe un raport eu-lume. Între aceşti doi poli se
vor instala toate trăirile, toate tensiunile prezente în volumele viitoare.
Începând cu expresionismul, poezia devine expresie a conştiinţei individuale;
obiectul artistic trebuie să aibă un „centru de greutate spiritual” care să
coincidă cu centrul său de greutate
obiectiv. Este o concepţie nouă asupra poeziei, care nu ar mai fi pura redare a
lumii obiective, ci ar începe de la rostirea conştientă a vocabulei „eu”, de la
detaşarea vizibilă a conştiinţei de lume şi de ceilalţi ( „lumea altora” ). Arta
este, deci, un mijlocitor între conştiinţă şi lume, sau arta se naşte datorită
existenţei conştiinţei.
Sentimentul major
este acela de contopire până la identificare cu misterele universale, cu
substanţa ascunsă a lumii la care eul poetic se simte participând. Lumea este
exprimată printr-o metaforă sintetizatoare ca fiind „o corolă de minuni” ( adică
miracole, taine revelate care se arată eului în toata splendoarea lor ), pentru
ca apoi, pe parcursul poeziei, aceste „minuni” să se obscurizeze treptat,
transformându-se în „adâncimi de întuneric”, în „nenţelesuri şi mai mari”. O
stare de continuă tânjire, de nostalgie nevindecată se ascunde în spatele
cuvintelor ce exprimă comunicare senină cu lumea. Se ghiceşte de la acest volum
ca Blaga va fi un neîmpăcat, că va iscodi cu mari şi chinuitoare întrebări
aceste taine numai pe jumătate revelate, pe jumătate refuzate. La nivel
lexical, se poate observa că majoritatea termenilor sunt însoţiţi de un fel de „aureolă
de sens” ( M. Mincu ), ca şi cum semnificatul lor obscur ( sensul ) ar tinde să
depăşească semnificantul ( forma ). Se poate spune că Blaga foloseşte un cuvânt
- mister, având un orizont larg, o „întunecată zare” de sensuri multiple, fără
a putea să fie epuizat. El însuşi, cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un
halou de semnificaţii ce palpită provocând spiritul, ca şi „florile, ochii, buzele,
mormintele”.
No comments:
Post a Comment