Scrie
un eseu de 2 – 3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume reflectate într-un roman din perioada
postbelică. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
-
evidenţierea tipului de roman pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac
posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural / literar, într-o
perioadă sau într-o orientare tematică;
-
prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire
la două episoade / secvenţe narative;
- sublinierea
a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului / naratorului ( de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă,tehnici
narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- exprimarea
unei opinii argumentate despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în romanul ales.
În
literatura română, tematica rurală este o trăsătură definitorie. Tema principală a prozei lui Marin Preda
este lumea rurală, prezentată din punctul de vedere al celui care a fost parte
integrantă a unor structuri imposibil de uitat: „Temele mele principale sunt
cele din lumea ţărănească. Tot timpul am fost dominat de sentimentul
universului copilăriei mele, pe care am vrut să-l reconstitui.” ( Mărturisiri
şi reflecţii )
Roman
realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează
preocuparea constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii
rurale. Primul volum, apărut în 1955,
impune un personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte
limitele tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin
acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim
nivel, un roman de familie. Familia rurală este raportată la destinul
colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză socială, care
determină schimbări de mentalitate. Procesul conduce la disoluţia unor
structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori.
În aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că
singura lor şansă este de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.
Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este
structurată pe trei planuri narative
principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în
plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi
Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea
lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi
pământul. Incipitul fixează clar
reperele spaţio-temporale - „În Câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că
timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte
mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se
desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul
se construieşte prin înlănţuire,
creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în
interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară
în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se confruntă cu
problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist românesc le-a
ilustrat în toată amploarea lor – problema pământului, efortul continuu de a-şi
asigura traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile, respectul pentru
familie şi pentru autoritatea consacrată.
Rămas
văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din
ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde,
alimentate de Guica, sora mai mare a lui
Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a
recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o
neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie
Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi
nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i
asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale
romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii
compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea
la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi
fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari
„spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a
autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i
cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o scenă în care
se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care tiparele arhaice
supravieţuiesc. Ritualul mesei
dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei. Copiii din prima
căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea
familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte
necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa
câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia foncierii
şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre
fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti,
convinşi că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea
paternă.
Semnele
crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în
ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează.
Ignoră plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării
datoriilor de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar
permite să pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor
dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce
primul semn simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce îşi dă acordul
în privinţa plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă
locul din spatele casei, anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica
gestul celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă
de duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Căderea
impunătorului arbore prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii paterne şi
anticipează precipitarea evenimentelor.
Achim
pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că
fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban
acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre
ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a
restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la
Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Conflictul surd de pe
tot parcursul acţiunii se finalizează în această izbucnire violentă a tatălui
care marchează sfârşitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie
Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului,
consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate.
Mentalitatea
tradiţională nu mai funcţionează nici în cazul familiei lui Tudor Bălosu. Victor, fiul, este
comis-voiajor şi poartă pantaloni din „piele de drac”, renunţă la obiceiurile
care i se par ilustrative pentru mentalitatea rurală ( când Moromete îi vinde
lui Tudor Bălosu salcâmul şi îl invită pe Victor să bea o ţuică împreună cu ei,
acesta refuză dispreţuitor şi ostentativ, ceea ce atrage ironia lui Ilie
Moromete ), nu mai participă la seceriş. Polina, fiica, pare a urma o perioadă
destinul oricărei fete de la ţară: îşi face zestre, are peţitori bogaţi, dar se
îndrăgosteşte de Birică, flăcău sărac, ceea ce îl determină pe Bălosu să refuze
să-i dea partea de zestre promisă. Spre deosebire de Ana lui Liviu Rebreanu,
Polina refuză ipostaza de victimă. Se ceartă cu familia pentru a-şi dobândi
drepturile, iar când Bălosu refuză să-i dea lotul, provoacă un conflict deschis apucându-se de secerat
grâul fără acordul tatălui. De altfel, în familia tânără, Polina este
caracterul cel mai puternic şi îşi impune voinţa de fiecare dată, cu toate că
în afara căminului trece drept o soţie supusă. Sunt evidente, în aceste detalii
consemnate cu fineţe, fisurile în mentalitatea tradiţională. Chiar şi destinul
familiei lui Boţoghină ilustrează aceeaşi evoluţie a mentalităţilor. El se
îmbolnăveşte de tuberculoză şi vinde pământ pentru a se putea interna în sanatoriu,
în ciuda împotrivirii soţiei. Vindecat parţial, Boţoghină se întoarce acasă şi
se apucă de muncă, pentru a-şi reface lotul. Se îmbolnăveşte din nou şi moare,
iar Anghelina îi blestemă amintirea.
Toate
destinele familiale prezentate în roman susţin ideea degradării familiei
patriarhale. Conflictul pe care îl ilustrează, de fapt, cele trei destine, este
acela al mentalităţilor: tradiţia se pregăteşte să lase locul altor tipuri de
relaţii sociale. Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate.
Timpul istoric, vestind criza gospodăriei ţărăneşti, îşi impune prezenţa
treptat.
Timpul
individual este pus în relaţie cu timpul universal. Prima parte stă sub semnul
timpului răbdător cu oamenii.
Simultan însă, timpul istoriei este o prezenţă subterană, dar permanentă, ca
timp acumulativ al evenimenţialului. Interval exterior, opus celui al eului,
istoria apare, în Moromeţii, în cele două ipostaze ale sale, fundamentale pentru
întreaga operă a lui Marin Preda: socială şi politică. Contrastele sociale sunt
evidente prin stratificarea lumii satului, subliniată în conturarea unor nivele
distincte: universul îmbelşugat al lui Tudor Bălosu, înscris pe coordonatele
alunecării muncii tradiţionale spre speculaţia economică; stadiul mediu, al lui
Moromete, surprins în degringoladă, prin tactica eroului de a temporiza
rezolvarea problemelor concrete, prin care realul îl agresează şi lumea
sărăciei apăsătoare, închisă devorator asupra sieşi (Boţoghină şi Ţugurlan ).
Metamorfoza radicală a structurii gospodăriei ţărăneşti este anunţată de
finalul primului volum: „Timpul nu mai avea răbdare”.
Ilie
Moromete nu va fi capabil să îşi apere până la capăt stilul existenţial.
Acceptat o perioadă de soţie şi de copii, modul de a exista patriarhal este
contestat, în cele din urmă, violent chiar. După plecarea fiilor mai mari,
Catrina şi fetele îl părăsesc, Niculaie refuză să-i mai vorbească, neînţelegând
gestul tatălui de a nu-i mai plăti taxele şcolare. Criza timpului istoric,
anunţată de finalul primului volum se concretizează în prăbuşirea tuturor
structurilor consacrate, prezentată în volumul al II-lea al romanului. Satul
devine de nerecunoscut, relaţiile dintre săteni se schimbă, pentru că în
comunitatea închisă, în care toată lumea se ştia şi comunica, apar, nu se ştie
de unde, „ca dintr-o groapă fără fund”, tot felul de indivizi care nu au nicio
legătură cu lumea din Siliştea-Gumeşti. Niculaie, devenit activist de partid, se
ocupă de colectivizare şi de campania agricolă în satul natal. De aici,
frecventele conflicte cu tatăl, care nu are nicio toleranţă pentru noul mod de
a concepe existenţa. În noile structuri sociale, Ilie Moromete nu-şi mai
găseşte locul. Politica, motiv de petrecere şi de amuzament în timpul
adunărilor liniştite din poiana fierăriei lui Iocan, devine laitmotivul
existenţei rurale în volumul al II-lea. Aristide pune la cale comploturi, ca să
distrugă partidul comunist din interior, nimeni nu crede că liberalii şi
ţărăniştii nu vor mai avea nici un
cuvânt de spus în privinţa destinelor sociale. Când constrângerile se
înmulţesc, însă, oamenii, derutaţi la început, sunt nevoiţi să accepte
evidenţa: nimeni nu poate să scape determinismului social. Discuţiile dintre
Niculae şi Ilie Moromete dobândesc, în acest context, sensul unei confruntări
între două moduri de a concepe viaţa. Tânărul Moromete crede într-o nouă
religie a binelui şi a răului şi, odată câştigat de ideile socialismului,
devine apostolul lor inflexibil. Ideile fiului întâmpină protestul tatălui,
care nu se obişnuieşte cu gândul că ceea ce a făcut el a fost greşit şi că
rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete că lumea nu trebuie
să se schimbe îi conferă acestui personaj o aură tragică. O scenă antologică
din al II-lea volum accentuează ideea că Ilie Moromete nu se va obişnui
niciodată cu ideile promovate de fiul său. Bătrânul ţăran, udat până la piele
de o ploaie de vară, sapă cu hotărâre un şanţ care să-i apere şira de paie, în
timp ce în altă parte a satului se pregătesc răsturnări spectaculoase. În
încăpăţânarea cu care vrea să apere „nenorocitele paie” se descifrează atât
disperarea unui om care nu poate trăi după alte rosturi, cât şi dorinţa de a-i
demonstra fiului că „până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui,
chit că rostul acesta cine ştie ce s-o alege din el!” Deasupra satului de
altădată, cu ierarhii sigure, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor
pline de spirit, se abat „evenimente pline de viclenie”. Satul arahaic,
civilizaţia moromeţiană sunt sortite dispariţiei. Şi autorul , alături de
personajul său emblematic, lasă „râurile tulburi ale istoriei să invadeze
această mică aşezare liniştită”. ( Eugen Simion )
Moromeţii nu e un roman al tragediilor individuale. Din
perspectiva scriitorului realist, romanul ilustrează obiectiv evoluţia unor
destine şi a unor mentalităţi. Viziunea despre lume a eroilor lui Marin Preda
nu este una catastrofică, ci mai curând ironic – amară, aşa cum o sintetizează
Ilie Moromete în una dintre conversaţiile imaginare cu Niculae ( „Şi de ce
crezi tu că n-ai fi ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să
dispari, nu eu?” ). Dincolo de
cutremurele istoriei, ţăranii din Siliştea – Gumeşti învaţă să supravieţuiască,
acceptând provocările.
No comments:
Post a Comment