Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, despre construcţia subiectului
într-o operă dramatică studiată, pornind de la ideile exprimate în
următoarea afirmaţie critică: „Dramatismul implică în mod necesar confruntarea
polemică, lupta. Unde nu există adversitate, latentă sau declarată, nu există
nici dramatism.” ( Adrian Marino, Dicţionar de idei literare )
Genul
dramatic cuprinde totalitatea operelor literare care sunt destinate
reprezentării scenice. Din acest motiv, trăsătura esenţială şi distinctivă a
operelor dramatice este „dramatismul”, înţeles, în sens larg, ca acţiune,
confruntare ( drama – acţiune ).
Comedia
este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate
moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea
a diferite tipuri de comic. Ca trăsături
generale ale comediei pot fi menţionate: finalitatea amuzantă ( specia e
destinată să provoace râsul, personajele reprezintă categorii sociale diverse;
subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere ( parvenitul
obraznic, sclavul şiret, aristocratul mândru ); conflictul se
plasează între
aparenţă şi esenţă ( doar aparent, valorile sunt false ); deznodământul este
vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de
nivel exterior, şi ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor. Dintre
toate speciile genului dramatic, comedia şi drama sunt cele mai apropiate de
noţiunea de „dramatism”, pentru că „implică în mod necesar confruntarea
polemică, lupta.” (Adrian Marino ) Comedia în principal, mai ales prin
finalitatea urmărită, presupune existenţa conflictelor care declanşează şi
susţin acţiunea, ilustrând clar ideea că „Unde nu există adversitate, latentă
sau declarată, nu există nici dramatism.” ( Adrian Marino, Dicţionar de idei literare
)
Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care,
ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a
instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în
seria operelor caragialiene care au în centru vanitatea. Piesa este inspirată
de un eveniment din actualitatea vremii: în 1883 au avut loc alegeri pentru
Adunarea Constituantă, în scopul alcătuirii unei noi Camere a Deputaţilor.
Acţiunea
piesei se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al
unei campanii electorale, care determină „confruntarea polemică, lupta” (
Adrian Marino ), care opune două grupuri de personaje. Conflictul are loc între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din
„opoziţie”, care aspiră spre o carieră politică, şi grupul conducerii locale (
prefectul Ştefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi
forţa rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă
cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o „scrisorică de amor” a lui
Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de
Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de
Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public, exercită
presiuni asupra celor doi „conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea
candidaturii lui Caţavencu. Adversitatea, latentă în primul act al piesei,
dintre prefect şi Caţavencu, devine exterioară, declarată, în actele următoare,
care implică în conflictul iniţial din ce în ce mai multe personaje.
Când
conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o
„lovitură de teatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut
pe lista candidaţilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacţiile
celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător,
Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu –
nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având „puţintică
răbdare” şi gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a contesta
ordinele „de sus”.
Interesele
contrare determină un conflict deschis
în timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la
cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta pierde
pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense
„coanei Joiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia
politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Caţavencu, numai că la un nivel mult
mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbă tactica parvenirii,
flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul
cetăţeanului turmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni”
dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „în unanimitate”, Nae Caţavencu ţine
un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând reconcilierea
foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de
mutica săltăreaţă condusă de Pristanda.
Tehnica de construcţie a
subiectului este aceea a amplificării treptate a
conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmaţi de un
eveniment dezvăluit parţial. Apoi, în prim plan apare Caţavencu, şantajistul, iar
această prezenţă conturează conflictul fundamental, care asigură unitatea de
acţiune a piesei. La acest conflict, se adaugă conflicte secundare, determinate de intervenţiile cuplului
Farfuridi – Brânzovenescu şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele lui
Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele,
ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.
Amplificarea
dramatismului se realizează prin intrările repetate ale cetăţeanului turmentat,
care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că, neaducând
scrisoarea, conflictul declanşat de pierderea ei nu se stinge, apoi, prin
evoluţia adversarilor; Caţavencu e înfrânt, deşi pare că va câştiga, iar
Tipătescu – Trahanache – Zoe triumfă, deşi erau pe punctul de a pierde.
Interferenţa finală a intereselor tuturor personajelor aflate în conflict
accentuează atitudinea ironică a dramaturgului, pentru că foştii adversari se
împacă, satisfăcuţi de ceea ce au obţinut, dar, mai ales, de propria imagine.
Satisfacţia vanităţii defineşte scena finală.
Comedia
lui I. L. Caragiale deschide „drum creaţiei realiste” prin varietatea tipurilor
înfăţişate. Majoritatea personajelor au doar o spoială „de civilizaţie
occidentală” ( Titu Maiorescu ), ceea ce le transformă în caricaturi ale unor
personalităţi. Încadrarea personajelor în tipuri dă naştere comicului
de caracter. În comedia clasică, principalele caractere comice sunt
avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, lăudărosul,
pedantul, păcălitorul păcălit, prostul fudul etc. Personajul purtător al unei
astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trăsăturilor unei
categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane respective.
Caragiale creează, şi el, o tipizare comică, dar eroii lui au întotdeauna
numeroase elemente – de situaţie socială şi intelectuală, de temperament, de
limbaj etc. – care-i particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu
celălalt. Scriitorul şi-a afirmat în repetate rânduri această viziune asupra
personajelor, susţinând că „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe
fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel,
fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de
ei”. Garabet Ibrăileanu definea varietatea de tipuri invocată de I. L.
Caragiale cu o formulă aplicată de critica literară operei lui Balzac. Criticul
considera că personajele memorabile ale dramaturgului „fac concurenţă stării
civile”. Pompiliu Constantinescu identifica nouă tipuri de personaje în
comediile lui I. L. Caragiale: încornoratul ( Dumitrache, Trahanache, Pampon,
Crăcănel ), primul amorez ( Chiriac, Rică, Tipătescu, Nae Girimea ), tipul
cochetei şi al adulterinei (Ziţa, Veta, Zoe, Didina, Miţa ), tipul politic şi
al demagogului (Nae Caţavencu, Farfuridi, Dandanache ), cetăţeanul ( conu Leonida, cetăţeanul turmentat ),
funcţionarul (catindatul ), confidentul ( Efimiţa ), raisonneur-ul ( Nae
Ipingescu, Brânzovenescu ), servitorul ( Pristanda ). Dacă este luată în
considerare trăsătura de caracter dominantă, personajele din O
scrisoare pierdută pot fi clasificate şi altfel: Trahanache e ticăitul,
Zoe – femeia voluntară, Caţvencu – ambiţiosul demagog, Farfuridi – prostul
fudul, Dandanache – prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat – naivul, iar
Pristanda – slugarnicul. Dintre tipurile comice propuse în această comedie,
tipul omului politic şi al demagogului este, probabil, cel mai complex. Autorul
propune mai multe variante ale acestui tip, particularizând personajele prin
asocierea unor trăsături de caracter care le apropie şi de alte tipuri. Astfel,
Trahanache, Tipătescu, Dandanache şi Farfuridi pot fi raportaţi la tipul omului
politic. Trăsăturile lor se definesc însă în funcţie de situaţiile în care
evoluează. Trahanache are prezenţă de spirit, la şantaj reacţionează cu un alt
şantaj, deşi pare senil şi detaşat de viaţa cotidiană, Tipătescu e impulsiv şi
reacţionează violent când află de şantajul lui Nae Caţavencu, Dandanache e cel
mai versat în lupta politică şi păstrează scrisoarea de amor, deşi a promis că
o va înapoia, iar Farfuridi e om politic numai prin aparenţă, pentru că acest
personaj e complet lipsit de personalitate, de o platitudine desăvârşită.
Trăsăturile
de caracter ale personajelor sunt susţinute prin limbajul pe care îl folosesc
acestea, limbaj care pledează, de asemenea, pentru realismul situaţiilor create
de dramaturg. Prezenţa numeroaselor greşeli de vocabular ilustrează incultura
personajelor, prin: pronunţie greşită
( famelie, renumeraţie, andrisant, plebicist), etimoloie populară ( scrofuloşi, capitalişti – locuitori ai
capitalei ) sau prin lipsa de proprietate
a termenilor (liber-schimbist înseamnă, pentru Caţavencu, elastic
în concepţii ). Încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii sugerează
prostia, ignoranţa, demagogia şi este ilustrată prin abateri cum sunt: polisemia ( „ne-am răcit împreună” ), contradicţia în termeni ( „După lupte
seculare care au durat aproape 30 de ani” sau „12 trecute fix”), asociaţiile incompatibile ( „Industria
română este admirabilă, e sublimă am putea zice, dar lipseşte cu desăvârşire”
), nonsens ( „Din două una, daţi-mi
voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic…” ), truisme ( „un popor care nu merge
înainte stă pe loc”, „unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără
prinţipuri, va să zică că nu le are” ), expresiile
tautologice ( „intrigi proaste” ), construcţiile prolixe ( „eu care familia
mea de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum
am ziţe… în sfârşit să trăiască” ). Repetiţia aproape obsedantă a unei
specificităţi de limbaj deplasează atenţia de la fondul comunicării la forma
ei. Personajele au ticuri verbale care le definesc caracterologic, ilustrând
inerţia intelectuală, automatismul, alienarea.
Insuficienta
stăpânire a limbajului le coboară la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului
de care sunt dominate, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea
ce se pretind şi ceea ce sunt în fond.
Nepotrivirea
rezultată din interferenţa stilurilor. Multe personaje folosesc un registru al
limbajului în totală contradicţie cu situaţia concretă. Caţavencu vorbeşte în
faţa lui Pristanda într-un stil obişnuit, familiar de până atunci. Consecinţele
sunt comice, pentru că se simte imediat nepotrivirea; acelaşi lucru se întâmplă
şi în cazul lui Dandanache, aclamat de mulţime, dar adresându-se în stilul
peltic, familiar, incoerent.
Lumea
comediei lui I. L. Caragiale este una a „confruntării polemice”. „Lupta” se
circumscrie ridicolului, ca în orice comedie, şi evidenţiază acţiunea prin
intermediul căreia se definesc caracterele personajelor. Micile „drame” se
sfârşesc în sunetele fanfarei care acoperă toate adversităţile, latente şi
declarate, pentru că în comedie finalul nu poate fi decât fericit.
No comments:
Post a Comment