Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, în care să prezinţi tema şi
viziunea despre lume, reflectate într-o nuvelă studiată. În elaborarea
eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea tipului
de nuvelă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea
într-o tipologie, într-un curent cultural / literar, într-o perioadă sau într-o
orientare tematică;
- prezentarea temei
nuvelei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade /
secvenţe narative;
- sublinierea a patru
elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a autorului / a naratorului ( de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici
narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj
etc. );
- exprimarea unei opinii
argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate
în nuvela aleasă.
Nuvela
este o specie a genului epic în proză cu o acţiune mai amplă decât a schiţei şi
a povestirii şi cu o construcţie mai complexă, datorită conflictelor mai
numeroase, numărului crescut de personaje, precum şi posibilităţii de evoluţie
a personajelor principale.
Nuvela
istorică dezvoltă o acţiune inspirată, de obicei, din fapte şi evenimente
reale. În general, personajul principal aparţine tipului domnitorului sângeros, în jurul căruia gravitează omul de încredere, duşmanul ascuns, doamna /
domniţa angelică, boierii uneltitori, sfetnicul înţelept ( de exemplu,
Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu,
Sobieski şi românii, Al. Odobescu, Mihnea
Vodă cel Rău, Doamna Chiajna); cronologia este liniară, iar finalul
concentrează în mod artificial întregul; construcţia, riguroasă, poate îmbrăca
aspecte dramatice (structura compoziţională se realizează prin înlănţuirea unor
episoade, secvenţe narative memorabile); accentul cade pe densitatea faptelor;
„culoarea” locală este creată prin diferite procedee (descrieri de interioare,
de vestimentaţie, specifică ceremoniilor domneşti, prin valorile stilistice ale
limbii folosite).
Alexandru Lăpuşneanul, nuvela lui Costache Negruzzi,
apare la Iaşi, în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în
literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat
în articolul Introducţie, al lui
Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică
informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea
construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.
Autorul a indicat ca sursă a
scrierii sale cronica lui Miron Costin. În
realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul
Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu
(1552-1561, 1564-1568). De la Grigore
Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru
Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea
lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea
cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în
Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce
priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii
atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat
consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia,
la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul.
Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui
Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc
este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime
de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl
îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron
Costin). Modificările aduse modelului
cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc
consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este
creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor
reale, atestate de cronică, în personaje literare. În nuvelă, există scene
şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin
intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o
„deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi
în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o
piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.).
Ca
structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare
precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o
înlănţuire
de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului
principal. Expoziţiunea prezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu
în Moldova, cu ajutor străin. Întors
în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de
patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că
„norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi
hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de
tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a
nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.
Personajele
sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea
şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie
decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient
prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale
personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria
cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară
ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după
obicei”.
Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei
opere epice sau dramatice, se prefigurează de la început:
boierii nu sărută poala voievodului, Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ.
Personajele implicate în acest conflict exterior au interese şi
concepţii diferite. Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga
nuvelei. Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie rezumativă, anticipând
acţiunea prezentată în partea nuvelei pe care o precede. Întors la domnie,
Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie
arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care
le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare
îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre
jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o
roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o
că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei: „Ai să
dai sama, doamnă!”
Intervenţia
domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, este timidă şi
determină o reacţie violentă a soţului, care „duce mâna la hamger”.
Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan
este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la
biserică la un ospăţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea
caracterului personajului principal. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine
o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-şi intenţiile,
Lăpuşneanu face efortul de a-şi domina trăirile interioare, iar acest efort
transpare în aspecte fizionomice: „era foarte galben la faţă”.
Discursul
este un „model” de ipocrizie. Scena dezvăluie un personaj foarte inteligent,
care ştie să-şi calculeze reacţiile şi gesturile astfel încât să obţină efectul
scontat. Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deşi menirea lui este
de a impresiona asistenţa prin retorism. Gesturile dau veridicitate cuvintelor:
„îşi făcu cruce”.
La
palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest
eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti
care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului
despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa
porţilor ferecate. O voce din mulţime se impune ca voinţă, determinând
cristalizarea cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui Moţoc vrem!” .
Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind
motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul
îndeplinindu-şi promisiunea iniţială: „Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va
mânji de sângele tău, te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai
uşurezi de blăstemurile norodului”. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător
al intereselor „prostimii, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători.
„Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente:
Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor
este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este
respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.
Lăpuşneanu
se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de
fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor
domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine
din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află
chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei
Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi
cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este
hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat,
mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul,
lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului este
însă evidentă. El foloseşte, referindu-se la domnitor, o formulă pentru
iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul
acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot
pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l
ierte şi să te ierte şi pre tine.”
Ultima
ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” –
rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a
dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta
concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care
face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi
timpul relatării ) : „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care
lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el,
unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.
Perspectiva asupra evenimentelor
relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se
obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a
relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută de
îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi elementul fictiv, rod
al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură.
Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între
evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate. Caracterul
liniar nu exclude întreruperile (întoarceri
în timp, pauze descriptive ). De exemplu, scena
întâlnirii dintre doamna Ruxanda şi Alexandru Lăpuşneanu este precedată de
relatarea acţiunilor domnitorului, care au drept consecinţă instaurarea
autorităţii acestuia asupra boierilor şi este întreruptă de o retrospectivă (destinele urmaşilor lui
Petru Rareş – Iliaş, Ştefan şi Ruxanda ) şi de o pauză descriptivă (portretul doamnei – vestimentaţie, figură, stare
de spirit ).
Partea
a treia a nuvelei are un accentuat caracter dramatic. Compusă din şase scene
– cuvântarea lui Lăpuşneanu în biserică, sosirea boierilor la palat, dispunerea
acestora în jurul mesei, ospăţul, măcelul, adunarea mulţimii şi sacrificarea
lui Moţoc, construirea piramidei din capetele boierilor ucişi – această parte a
nuvelei are un rol esenţial în ilustrarea stilului narativ abordat de C.
Negruzzi. Decorurile se schimbă – de la biserică la sala de ospeţe -,
personajele sunt distribuite în „scenă” astfel încât să evidenţieze personajul
principal. Acesta este pus să evolueze în faţa unui public larg sau foarte
restrâns, ceea ce creează o tensiune acumulată până în momentul
deznodământului. Succesiunea climax – anticlimax pregăteşte momentul
sacrificării lui Moţoc. Momentele tensionate alternează cu pauze descriptive (
cuvântarea de la biserică şi sosirea boierilor la palat sunt urmate de o
descriere minuţioasă a obiceiurilor legate de ospeţele organizate la Curte ). Naratorul
omniscient accentuează trăsăturile personajului principal, ca un
regizor care fixează lumina reflectoarelor pe un actor,urmărindu-i reacţiile şi
gesturile: „El râdea; iar Moţoc,
silindu-se a râde, ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap
şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă
sângeroasă. Închipuiască-şi cineva …” Legătura narator – cititor (
„Închipuiască-şi cineva…” ) subliniază construcţia dramatică a scenei, întrucât
realizează unirea tuturor instanţelor narative – narator, personaj, cititor – printr-un
discurs care aduce în momentul prezentului întreaga acţiune. Reacţiile personajului secundar Moţoc
potenţează trăsăturile de caracter ale personajului principal, caracterizat
direct succint. Surprins în relaţie
cu un singur personaj – Moţoc – sau cu un personaj colectiv – boierii ( adunaţi
fie la biserică, fie la palat ) – Lăpuşneanu se defineşte treptat, ca un
personaj puternic individualizat, caracterizat complex. Construcţia
personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială,
exterioară, şi una psihologică, interioară. Dimensiunea socială îl
încadrează în tipologia domnitorului despotic şi autoritar, care întreprinde o
serie de acţiuni menite să-i consolideze autoritatea. Până la un punct,
acţiunile lui Lăpuşneanu sunt justificate. Altele frizează patologicul,
dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se
controleze. Relaţiile cu cei din jur sunt
de natură conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu – doamna Ruxanda,
Lăpuşneanu – mitropolitul Teofan.
Dimensiunea
psihologică se construieşte prin raportare la conflictele exterioare. Foarte
rar, apar notaţii ale autorului care sugerează anumite trăsături de caracter:
„urâtul caracter”, „deşănţată cuvântare”. Toate firele narative sunt susţinute
de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe
parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl
particularizează ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la
literatură, prin ficţiune.
Aşadar,
autorul ilustrează o temă cu finalitate moralizatoare. Readucând trecutul în
atenţia cititorului, Costache Negruzzi nu face muncă de cronicar. El
reconstituie o epocă şi imaginea unui personaj din perspectiva romantică a celui
care interpretează trecutul, pentru a-i sublinia valoarea de lecţie de viaţă.
No comments:
Post a Comment