Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţiile dintre două personaje care aparţin unui basm cult studiat. În elaborarea
eseului, vei avea în vedere următoarele:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ
semnificative pentru realizarea personajelor alese ( de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune,
conflict, relaţii spaţiale şi temporale, construcţia subiectului, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două
personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează, a statutului lor
psihologic, moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje,
semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade /
secvenţe narative ale basmului ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre
relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva situaţiei finale / a
deznodământului.
Ion
Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în
literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea
lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae
Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin
intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de
transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile
concepţii. Tema basmului menţionat
este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un
erou se desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Conflictul, dezvoltat pe schema
tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular, prin
implicarea unor personaje complexe şi prin dimensiunea psihologică.
Basmul
cult aduce inovaţii structurii basmului popular şi în privinţa acţiunii, prin multiplicarea numărului
probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la
deznodământul tipic. Personajul
principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular,
nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un
caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte
eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de
miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale.
Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică,
naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate
excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George Călinescu
observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât fraţii
săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i slăbiciunile
firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn
(simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită
acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele,
giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera
întregului univers. Dacă Harap – Alb e un simbol al binelui, prin însumarea
tuturor trăsăturilor morale care îl definesc, Spânul, personaj – oponent, e un
simbol al răului. Construcţia basmului
ilustrează, de altfel, în totalitate, dihotomia
arhetipală bine-rău. Ca pericol potenţial, răul acţionează mimând cu perfidie
atributele binelui. Graţie demonismului malefic ce defineşte personalitatea
individului menit a-l reprezenta, răul constituie factorul de opoziţie supremă
în calea binelui. Particularitatea acestui basm constă în prezenţa unui
personaj antropomorfizat însărcinat cu asemenea funcţie, unic prin aptitudinile
lui.
Acţiunea, cuprinzând mai multe episoade organizate prin înlănţuire, ilustrează
încercările constante ale răului de a subordona atributele şi teritoriile
binelui. Titlul neobişnuit
al basmului evidenţiază dubla
personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală ( de
tânăr prinţ ) şi una aparentă ( de slugă a Spânului ); totodată, acesta
reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a
calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe
ultimele. Majoritatea eroilor acestui basm stăpânesc tehnica psihologică a
disimulării, creându-şi false identităţi, cu motivaţii distincte: bătrânul crai
îşi ascunde calitatea părintească şi socială în pielea unui urs, ca să poată
verifica tenacitatea şi responsabilitatea feciorilor săi. El doreşte să se
convingă care dintre aceştia întruneşte calităţile necesare pentru a prelua
conducerea împărăţiei fratelui său; Spânul obţine, prin viclenie, falsa
identitate a unui fecior de crai, prin intermediul căreia doreşte să parvină
social, căsătorindu-se cu o prinţesă şi devenind apoi el însuşi împărat; Sfânta
Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca să probeze cele două însuşiri umane
– esenţiale în viziunea ei – ale tânărului erou, simţul creştin al milei şi
mărinimia faţă de bătrâni şi sărmani. Spre deosebire de cei care îşi modifică
identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrâns de jurământul
depus în faţa Spânului ( pentru a-şi salva viaţa ) să accepte înfăţişarea,
vestimentaţia şi atribuţiile unui servitor. Pe toată durata întâmplărilor, din
momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta adevărata
condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru
a se regăsi. El se individualizează numai după întâlnirea cu Spânul,
confruntarea...
cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune.
cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune.
Avertismentul
iniţial al tatălui – să se ferească de „omul spân” şi de „omul roş” – este
respectat până când universul coerent al fiului de crai se fisurează. Lipsa de
experienţă şi inocenţa de a crede în aparenţe îl determină să accepte, într-un
moment crucial pentru evoluţia ulterioară a acţiunii, ajutorul pe care îl oferă
Spânul cu perfidie. Depăşind mentalitatea potrivit căreia răul, ca emanaţie a
spirtului diavolesc, se întruchipează în fiinţe ( reale sau fabuloase )
aparţinând altor regnuri decât cel uman, apare ideea că adevăratul exponent al
datului respectiv nu este decât omul, în acest caz, omul însemnat.
Personajul
negativ adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica
firescului. Nicăieri şi niciodată Spânul nu se comportă ca un vrăjitor, nu
ilustrează puteri supranaturale, care l-ar dovedi capabil să-şi impună voinţa
asupra celorlalţi fără nici o dificultate. Neavând
însuşirea de a face minuni, el tinde la punerea în aplicare a planului de
uzurpare a identităţii lui Harap-Alb pe căi de o cu totul altă natură.
Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare forţă de persuasiune, îi dictează
orice gest. De câte ori iese în calea lui Harap-Alb, Spânul recurge la
argumente atât de normale, încât este aproape imposibil a-i respinge
propunerile:
„- Bună
cale, drumeţule!
- Bună
să-ţi fie inima cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului.
- Cât
despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând… Numai ce folos?
Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare,
drumeţule, fiindcă a venit vorba de-aşa îţi spun ca la un frate, că din cruda
copilărie slujesc prin străini... Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice?”
În
ansamblu, Spânul face figură de diavol impostor. Proba
cea mai semnificativă ne este oferită de episodul celei de-a treia – şi ultimei
– întâlniri cu Harap-Alb. Conform valorii ezoterice a cifrei, cea de a treia
încercare a Spânului de a-l convinge pe Harap-Alb să accepte a-i fi slugă
trebuie să fie încununată de succes. Dar, paradoxal, spre deosebire de
Harap-Alb, viitoarea sa victimă, care ieşise victorios în proba curajului şi
voiniciei datorită intervenţiei miraculoaselor sfaturi ale Sfintei Duminici
deghizată în cerşetoare şi ajutorului primit din partea calului năzdrăvan, la a
treia încercare, Spânul utilizează mijloace de-a dreptul surprinzătoare prin
aparenta lor simplitate. Este uşor de
presupus că, dacă ar fi vrut ( cum se întâmplă în mu puţine din variantele
folclorice ale basmului ), Spânul ar fi putut tranşa totul dintr-o singură
mişcare în favoarea lui, apelând la însuşirile sale supranaturale. Dacă nu
procedează aşa e pentru că el însuşi se integrează, ca şi protagonistul,
într-un joc al povestitorului, conform căruia, spre a-şi dovedi isteţimea şi
voinicia, ca exponent al ideii de bine şi al purităţii morale, de-a lungul călătoriei
sale iniţiatice, Harap-Alb va trebui să se afle în împrejurări de viaţă
generatoare de suferinţă. Suferinţa este
ridicată la rang de unic principiu purificator, capabil să asigure victoria
eroului, deopotrivă, asupra sa (învingerea fricii ) şi asupra adversităţilor care
întruchipează forţele răului, pentru ca, în cele din urmă, să dobândească
suprema fericire prin iubirea vitejeşte câştigată.
Viclenia Spânului conduce la substituirea rolurilor. Personajul
negativ va poza, după episodul fântânii, în fiul craiului, în timp ce crăişorul
îşi va accepta condiţia duală de stăpân – slugă, desemnată prin numele Harap –
Alb. Episoadele în care sunt povestite încercările Spânului de a-l duce pe
Harap-Alb la pieire propun „variante” ale unuia şi aceluiaşi „joc” care creează
o memorabilă tensiune narativă. Salatele din Grădina Ursului, pietrele
nestemate ale Cerbului din pădurea fermecată sunt victorii pe care Spânul şi le
atribuie pe nedrept, fără a ţine cont că, în raport cu destinul care i-a fost
hărăzit ca personaj negativ face erori fundamentale pentru viitorul lui.
Substituind, succesiv, esenţa lucrurilor ( personajul îşi însuşeşte victoriile
eroului pe nedrept, deci comite fapte imorale ) cu aparenţa lor ( victoria
slugii e, de fapt, victoria stăpânului ), personajul negativ nu înţelege că îşi
pregăteşte el însuşi căderea. Mai ales că, în ultima încercare la care îl
supune pe Harap – Alb, Spânul îşi doreşte în egală măsură ca eroul să reuşească
şi să se piardă. Victoria eroului este insuportabilă pentru diavolul impostor.
Cu un gest decisiv, acesta îi taie capul lui Harap – Alb, accentuând calitatea
sa de erou exemplar: fiul craiului nu-şi încalcă jurământul depus în fântână şi
nu dezvăluie adevărul, până la moarte, aşa cum fusese conjurat de Spân. Integritatea
sa morală este subliniată în această secvenţă narativă, încheiată cu pedepsirea
personajului negativ. Moartea violentă este urmată de o renaştere
spirituală, totul integrându-se într-un ritual care aminteşte de miturile
originare. Renaşterea lui Harap-Alb stă sub semnul iubirii: „Dormeai tu mult şi
bine, Harap-Alb de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag
şi dându-i iar paloşul în stăpânire”. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi
menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om întreg la fire.
Înşelat
de aparenţe, fiul craiului, „boboc în felul său la trebi de aieste”, face un
pact cu diavolul care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al
craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi la dobândirea unei
condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în Povestea
lui Harap-Alb, o semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei
Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua.
Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a
eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de acte curajoase. Harap-Alb intră,
în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut
necesar să-i înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor.
Din
momentul în care fiul craiului dobândeşte un nume, prin intervenţia Spânului,
încep muncile protagonistului, care sunt tot atâtea trepte de iniţiere, de la
vârsta naivităţii până la a doua naştere, ca stăpân al împărăţiei unchiului
său. Ion Creangă a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, în
basmul tradiţional, prozaismului faptei ( un fel de Hercule autohtonizat ),
înzestrat, însă, cu harul milosteniei în basmul cult. El este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate
în sistemul etic popular. El îşi demonstrează altruismul, oferindu-şi
ajutorul dezinteresat chiar şi celor mai umile vieţuitoare ( albinele,
furnicile ). Portretul său se conturează
treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece
majoritatea trăsăturilor reies din fapte, acţiuni, limbaj. Dacă portretul fizic este aproape absent, ca
în cazul eroului tipic de basm, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr
dintre fii, portretul moral se defineşte
treptat, prin însumarea trăsăturilor. Experienţa de viaţă se dobândeşte
treptat, prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate
( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ). Cucerirea unor spaţii din ce în ce
mai largi – grădina Ursului, pădurea Cerbului, teritoriul peste care stăpâneşte
Împăratul Roş – se asociază cu maturizarea progresivă a eroului, capabil să-şi
asume responsabilităţi din ce în ce mai mari.
Învestirea
eroului ca împărat, după moartea simbolică şi reînvierea cu ajutorul obiectelor
magice, marchează cucerirea deplină a sinelui. Din eroul şovăielnic şi temător,
Harap-Alb devine omul matur, stăpân al propriului destin. Pe acest drum al
cunoaşterii de sine, al trecerii de la vârsta inocentă la maturitatea lămurită,
personajul supranatural din basmele populare se umanizează treptat, ajungând să
treacă din condiţia de slugă în aceea de stăpân şi descoperind necesitatea de a
alterna, în viaţă, izbânda cu eşecul şi de a cunoaşte suferinţa umană.
Paradoxal, factorul decisiv în desăvârşirea acestui erou atipic de basm, este –
din nou o abatere de la modelul folcloric – personajul negativ, care i se
opune. Fără intervenţia decisivă a Spânului, Harap – Alb ar fi rămas, probabil,
naivul din incipit. Relaţia cu Spânul însă, îi deschide eroului drumul spre
lumea desăvârşirii sinelui, ilustrând ideea că binele şi răul sunt faţete
complementare ale personalităţii oricărui om.
No comments:
Post a Comment