Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, în care să dovedeşti că un text poetic studiat se încadrează direcţiei tradiţionaliste /
tradiţionalismului.
Termenul de tradiţionalism
trimite la substantivul tradiţie şi
presupune un ataşament profund faţă de ceea ce înseamnă valorile trecutului. De
regulă, tradiţionalismul evită însuşirea unei atitudini critice faţă de aceste
valori.
Tradiţionalismul se defineşte cel mai bine în
raport cu modernismul, dar şi definiţia modernismului evidenţiază strânsa
legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiţionalismului trebuie raportate la
romantismul românesc, care descoperise folclorul şi istoria, trecutul ca locuri
ale evadării; tradiţionalismul presupune reîntoarcerea la aceste valori,
promovate de paşoptişti. La începutul sec. al XX-lea, în literatura română apar
două curente literare de orientare tradiţionalistă: sămănătorismul şi
poporanismul.
Reprezentanţii tradiţionalismului preamăresc
trecutul, neagă inovaţiile literare ( în special simbolismul ), critică
instituţiile moderne, fac elogiul ţărănimii ca singura clasă autentică,
stabilesc o opoziţie între sat şi oraş, duc la extrem preţuirea
valorilor
folclorice şi interesul pentru specificul naţional. Promovând cu predilecţie
valorile etnice, reprezentanţii tradiţionalismului vor întreţine confuzia între
etnic şi estetic ( sunt considerate valoroase numai operele care corespund
programului ).
În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului
au fost reluate de revista Gândirea, condusă de Nechifor
Crainic. Gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile
literar-artistice naţionale în contextul nou al mişcării de idei din această
epocă. Esenţială în
această formă a tradiţionalismului este dimensiunea religioasă ( componenta
ortodoxă a spiritualităţii naţionale ). La aceasta se adaugă cultul limbii
naţionale, al ideii de neam şi preocuparea pentru miturile identităţii
naţionale şi ale continuităţii.
Tradiţionalismul poetic al lui Ion Pillat se
exprimă în acelaşi timp cu modernismul acestuia. Poetul reia vechile teme ale
tradiţionalismului românesc prezente atât în pastelurile lui Alecsandri, cât şi
în poezia sămănătoristă sau poporanistă. Acestea sunt susţinute însă cu alte
mijloace, influenţate de atmosfera epocii (marcată de prezenţa simbolismului şi
a modernismului poetic ).
Într-o primă etapă, opera poetică a lui Ion Pillat
este marcată de parnasianism; de la acest curent literar, poetul preia cultul
formei perfecte, ideea asimilării poeziei cu pictura, evocarea obiectelor
într-o manieră plastică şi interesul pentru peisaje şi culturi exotice.
Înstrăinarea eului şi nevoia de recuperare simbolică a trecutului au consecinţe
asupra formei de pastel spiritual a lui Ion Pillat, ca şi asupra motivelor care
caracterizează discursul liric: vatra, amintirea, toamna, rătăcirea, dezrădăcinarea.
Volumul care ilustrează cel mai bine
tradiţionalismul poetului este Pe Argeş în sus. Aici
sosi pe vremuri este un text care aparţine acestui volum şi care
dezvoltă o temă frecvent întâlnită în literatură: trecerea timpului.
Discursul liric este organizat în câteva secvenţe
care au în prim plan acelaşi sentiment, raportat la două ipostaze umane: o
generaţie trecută şi o generaţie aparţinând prezentului. La nivel lexico-semantic, predomină termenii din aria semantică a
timpului şi a amintirii.
Incipitul poemului sugerează
trecerea timpului, prin imaginea „casei amintirii”. Acest spaţiu este izolat,
ceea ce ar putea sugera încărcătura lui mitică, de loc inaccesibil
neiniţiaţilor: „La casa amintirii cu-obloane şi zăvor / Păianjeni zăbreliră şi
poartă şi zăvor. // Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc / De când
luptară-n codru şi poteri şi haiduc.”
Incipitul fixează tonalitatea
evocării unei poveşti din trecut, prezentată în prima secvenţă poetică amplă.
Povestea bunicului şi a bunicii Calyopi este învăluită într-un farmec discret
şi desuet. Cele şapte distihuri ale poveştii de demult sunt urmate de două
versuri cu valoarea unui epilog al acesteia: „Dar ei, în clipa asta simţeau
că-o să rămână… // Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…”
A doua secvenţă poetică amplă se
referă la o poveste a prezentului, care îl are
ca protagonist pe nepotul bunicului romantic, care îi recita bunicii din
Lamartine şi din Ion Heliade Rădulescu. Legătura dintre cele două secvenţe se
realizează prin două distihuri care fac trecerea de la lirismul obiectiv al
primei părţi la lirismul subiectiv al părţii a doua: „Ce straniu lucru: vremea!
Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti
în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…”
Simetria celor două secvenţe
poetice este creată prin repetarea unor situaţii: întâlnirea celor două cupluri
are loc în acelaşi spaţiu ( „casa amintirii” ), sentimentul de dragoste este
acelaşi. Diferenţele apar la nivelul recuzitei – „Nerăbdător bunicul pândise de
la scară / Berlina legănată prin lanuri de secară”; „Ca ieri sosi bunica… şi
vii acum tu; / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu” - , al preferinţelor
literare ale celor două perechi de îndrăgostiţi – bunicul recită Le
lac şi Sburătorul, iar nepotul din Francis Jammes şi Horia Furtună –
şi al perspectivei din care se spune povestea: prima secvenţă poetică se
construieşte prin folosirea verbelor la persoana a III-a, a doua secvenţă
poetică se realizează cu ajutorul verbelor la persoana I. Reluarea aceloraşi
situaţii are rolul de a fixa un model existenţial: ciclicitatea vieţii şi
eternitatea unor sentimente. Dincolo de aceste elemente de recurenţă poetică, structura textului lui Ion
Pillat se articulează şi prin folosirea unor imagini poetice de tip
complementar. Un
exemplu în acest sens îl constituie referinţele de ordin cultural din text,
menite a sugera o realitate afectivă statornică, un mod de a fi al fiinţei
umane. Poeţii şi operele nu sunt selectate întâmplător, întrucât autorul vrea
să sugereze trecerea timpului: astfel, generaţia bunicului recită poezie
romantică, iar generaţia nepotului recită poezie simbolistă, ceea ce subliniază
evoluţia, în timp, a gustului estetic.
Un motiv central al poeziei este
acela al clopotului, integrat într-un context sintactic şi semantic identic în
fiecare dintre cele două apariţii: „Şi cum şedeau… departe, un clopot a sunat,
/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.” Reluarea acestei structuri
poetice în epilogul poemului cu sublinierea identităţii dintre elementele
exterioare ale celor două poveşti evidenţiază una dintre temele centrale ale
poemului – trecerea timpului: „Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat / -
Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat… // De nuntă sau de moarte, în
turnul vechi din sat”.
Versurile referitoare la
clopotul care sună în „turnul vechi” introduc o notă gravă în tabloul senin al
idilei ( fie că este de odinioară, fie că este prezentă ). Accentul cade diferit
pentru fiecare poveste în parte: în povestea bunicii, sunetul clopotului apare
mai degrabă ca un detaliu, în timp ce în finalul poemului monoversul „De nuntă
sau de moarte, în turnul vechi din sat” dobândeşte valoarea unui epilog al
ambelor poveşti, creând deschideri de interpretare a poemului: „de nuntă” –
sintagmă referitoare la povestea nepotului şi „de moarte” – sintagmă
referitoare la povestea trecută, a bunicului. Trecerea iremediabilă a timpului,
dar şi fragilitatea sentimentelor umane în contextul timpului care curge sunt
subliniate prin acest „epilog” liric, susţinut şi pregătit de un vers anterior:
„Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să
rămână…” Cele două generaţii, unite prin acelaşi sentiment, trăiesc paradoxul
„eternei” efemerităţi umane: o clipă poate fi unică şi desprinsă din
coordonatele temporale, fiecare om (cuplu ) putând trăi acest moment iluzoriu.
Imperfectul „simţeau” subliniază, de fapt, iluzia efemerităţii.
Poemul face referire la o
situaţie general-valabilă; impersonalizarea discursului liric se obţine, la nivel morfosintactic, prin folosirea
persoanei a II-a singular, care îl include pe cititor în cadrul meditaţiei pe
tema destinului uman: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete / Te vezi
aievea numai în ştersele portrete”.
Poezia poate fi interpretată şi
ca artă poetică: „Aici sosi pe vremuri este şi o interesantă artă poetică, ea
tălmăcind un mod de a concepe poezia, ca reîmprospătare ( repovestire,
„reînscenare” ) a mitului înregistrat pe „undele sufletului”. Aşadar, extazul
poetic, declanşat de fiorul primar de natură subconştientă, trebuie să refacă
ulterior acest elan, după zile, săptămâni, ani […], adică după o perioadă de
desluşire, în care imaginea – princeps e „copiată”, respectându-i-se datele
vizionare” ( Cristian Livescu ).
Aici sosi pe vremuri ar putea fi, în acest sens, un
text programatic: re-povestind sau re-luând situaţii primordiale, poetul
păstrează o amintire a unui mod de a fiinţa sau chiar a unui mod de a crea.
Tradiţionalismul liricii lui Ion
Pillat apare în mai multe planuri: preferinţa pentru specia pastelului şi
pentru universul rural ca topos al imaginarului; cultivarea formelor prozodice
tradiţionale, seninătatea viziunii şi tonul elegiac al discursului liric.
Discreţia confesiunii lirice detaşează net acest text cu valoare de artă
poetică de celelalte texte de acelaşi tip din literatura română.
No comments:
Post a Comment