Eseu Enigma Otiliei George Calinescu - particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat aparţinând lui George Călinescu - BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat aparţinând lui George Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea personajului ales ( de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

- prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin raportare la conflictul / conflictele textului narativ studiat;

- relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe narative / situaţii semnificative sau prin citate comentate;

- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.

Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă locul principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii, precum istoria şi discursul, spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul-narator din romanul subiectiv ).

Personajul poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea directă poate fi realizată de către narator ( prin portretul fizic şi / sau moral, prin comentarii explicite, aluzii ), personajul însuşi (autocaracterizare prin mărturisiri făcute altor personaje, autoanalize monologate ), alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ).

Caracterizarea indirectă se realizează prin consemnarea acţiunilor, a atitudinilor, a opiniilor exprimate de personaj, prezentarea mediului în care trăieşte - oraşul, casa, interiorul, familia, grupul sau societatea în care evoluează - , limbajul folosit ( de la registru al limbii până la particularităţile stilistice ).

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ). Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix ( îndelungata şi frustranta sa educaţie sentimentală fiind una dintre temele centrale ale cărţii ) – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex.

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie. Fiică a celei de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu are un statut ingrat în casa acestuia, nefiind adoptată legal de tutorele său, ceea ce îi limitează drepturile în mod semnificativ. De aceea, orfana Otilia va căuta ocrotire lângă Pascalopol, moşierul bogat, între două vârste, care nu se poate hotărî dacă o iubeşte „patern sau viril”, dar şi lângă Felix, în care intuieşte omul de viitor, capabil să-şi croiască un „viitor strălucit”.

Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material.

Romanul începe şi se încheie cu câte o imagine a Otiliei ( alcătuită din perspectiva personajului – martor Felix). Între cele două, se încheagă chipul unui personaj dominat de mister, imposibil de subordonat unei singure trăsături. Otilia e surprinsă în devenire, ca şi Felix, fiind caracterizată printr-o tehnică modernă, care o raportează la toate celelalte personaje şi care permite compunerea imaginii ei din amănunte contradictorii adesea. Perspectivele multiple asupra personajului conduc la relativizarea imaginii finale, ceea ce justifică titlul romanului: Otilia devine un personaj enigmatic pe măsură ce evoluează. Majoritatea personajelor din roman se raportează la evoluţia Otiliei în acţiune. Pe de o parte, Felix şi Pascalopol o iubesc, fiecare în felul său, asociind sentimentului erotic fie masca paternităţii ( Pascalopol ), fie starea de exaltare specifică adolescenţei ( Felix ). Din perspectiva aceluiaşi sentiment, Otilia e văzută ca o demimondenă, în stilul senzual – vulgar al lui Stănică Raţiu, dar şi în stilul obsesiv - maladiv al lui Titi Tulea. Pe de altă parte, Aglae, Aurica şi Olimpia o dispreţuiesc, considerând-o „dezmăţata” şi arivista care ar putea să lipsească familia Tulea de averea lui moş Costache.

Cea mai importantă modalitate de caracterizare este aceea indirectă. Personajul se defineşte prin acţiuni, atitudini, gesturi, limbaj. Otilia e un amestec de porniri contradictorii. Îl iubeşte ingenuu pe Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică şi frivolă, melancolică şi meditativă, risipitoare, dar şi capabilă de gesturi de devotament, de neconceput pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului Tulea.

O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se desfăşoară atunci când moş Costache se îmbolnăveşte: „nebuna”, „uşuratica” îl îngrijeşte cu o pietate filială care stârneşte admiraţia lui Felix şi riposta înciudată a lui Stănică. Totuşi, când „papà” moare, cochetăria o împiedică să poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”. 

Inteligenţă superioară, Otilia are simţul relativului. La un moment dat, Felix o vede ca pe o „intelectuală blazată care nu vrea să spună ce ştie.” Faptele nu sunt adevărate decât pe jumătate. În felul ei, Otilia se comunică mereu partenerului, se „luminează” cu o luciditate care ar fi dat de gândit unui bărbat mai familiarizat cu coordonatele sentimentului.  O conversaţie între Felix şi Otilia ilustrează luciditatea perspectivei fetei asupra propriei condiţii. Este una dintre puţinele scene în care eroina se dezvăluie, renunţând să se mai ascundă în spatele unor condiţionale ( „ca şi când”, „dacă” ), specifice conversaţiilor ei obişnuite. Ceea ce reţine atenţia în această scenă este autocaracterizarea, dezvăluind profunzimea caracterului fetei, din care decurg intuiţia şi sinceritatea: „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”.

În comparaţie cu Felix, mai previzibil, mai „dogmatic”, Otilia se arată până aproape de ultimele pagini ca o sumă intactă de virtualităţi, o incarnare a libertăţii interioare. Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt, privite din această perspectivă, foarte coerente, motivate, subsumabile toate unei voinţe acute de independenţă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”, i se destăinuie odată lui Felix, pentru a reveni într-o altă ocazie cu precizarea că-şi detestă condiţia socială: „Aş vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. În acest mod se explică fuga finală cu Pascalopol, motivată de instinct: Otilia îl alege pe acela care nu-i răpeşte libertatea şi nu-i impune constrângeri, fie ele şi de ordin afectiv. Mai târziu, când fata se fixează într-o categorie, ea nu mai e decât copia fără personalitate a celei dintâi. Speriat, Felix descoperă trăsăturile adolescentei în fotografia pe care i-o arată Pascalopol, dar nu recunoaşte nimic din aerul de femeie mondenă, obişnuită cu viaţa pe care, cu câţiva ani înainte, o considera prea puţin interesantă.

Afecţiunea dintre Felix şi Otilia se naşte şi creşte sub semnul situaţiei familiale a eroilor. Este o dragoste între doi orfani, care tind să se protejeze reciproc. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. El găseşte în ea tot ce i-a „lipsit în copilărie”. Relaţia lor e la fel de complexă ca şi aceea care îi implică pe Pascalopol şi pe Otilia. „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”, explică romancierul. Despre Otilia vorbeşte Felix, vorbeşte Pascalopol, vorbeşte ea însăşi, dar rezultatul final este incertitudinea.

Relativizarea imaginii personajului se obţine prin tehnica poliedrică de construcţie a acestuia. Otilia e caracterizată diferit şi, de cele mai multe ori, contradictoriu, de majoritatea personajelor din roman: Pascalopol o consideră „o fată fină”, Felix -  fata ideală, în care se regăsesc imaginile mamei, surorii, prietenei, iubitei, Stănică – o „fată faină” - , Aglae – „dezmăţata” - , moş Costache o vede ca pe „fe-fetiţa” lui. Din însumarea perspectivelor se obţine imaginea complexă a unui personaj unic în literatura română. Între imaginea iniţială, a adolescentei văzute de Felix în capul scării din casa lui moş Costache şi imaginea finală, din fotografia lui Pascalopol, personajul evoluează printr-o complexitate de stări sufleteşti care simbolizează drumul de la adolescenţă la maturitate.

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva personajului-martor Felix, voce a naratorului obiectiv, care foloseşte tehnica balzaciană a portretului demonstrativ: „Fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Detaliul fizionomic, precizarea vârstei şi a potenţialei evoluţii sunt obligatorii în contextul stilului narativ adoptat de autor. Finalul închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine care îl surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”. 

Întâlnirea din epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului destinul personajului şi susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi femeile trăim cu adevărat doar cinci – şase ani”. Aşadar, în personajul Otilia Mărculescu , autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze normelor sociale care impun primatul banului. Soluţionarea conflictului legat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu accentuează condiţia ingrată a femeii în societatea pe care romancierul o prezintă dintr-o perspectivă realistă.

Otilia este un personaj din familia eroinelor marilor romancieri ruşi. Silueta ei delicată, privirea ochilor albaştri care îl marchează pe Felix definitiv depăşesc paginile romanului, fascinându-l pe cititor. Amestecul de mister şi de pragmatism, de candoare şi de realism o situează în centrul atenţiei celor care o înconjoară. Urând-o sau iubind-o, celelalte personaje ale romanului nu o pot ignora, pentru că farmecul ei subjugă şi nu poate fi definit.