Eseu BASM - personajele dintr-un basm cult studiat BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu argumentativ, de 2 -3 pagini, despre personajele dintr-un basm cult studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Basmul e un gen vast. […] Caracteristica lui e că eroii nu sunt numai oameni, ci şi anume fiinţe himerice, animale… Fiinţele neomeneşti din basm au psihologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu basmul.” ( George Călinescu, Estetica basmului )

Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din această confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui singur creator. Dacă la origine această creaţie literară se comunica nemijlocit, prin viu grai, în literatura cultă oralitatea stilului este rezultatul procesului de elaborare artistică ilustrând concepţia unui singur creator.

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii.

Particularităţile esenţiale ale basmului cult apar la nivelul modalităţilor narării ( dialogul dobândeşte pondere în cadrul naraţiunii, naratorul obiectiv devine adesea complice al cititorului, renunţând la relatarea impersonală ), la nivelul tiparului narativ ( prin multiplicarea numărului de probe pe care trebuie să le parcurgă eroul în procesul maturizării sale ) şi la nivelul personajelor ( care sunt învestite cu o psihologie aparte, fiind caracterizate complex şi devenind, prin aceasta, memorabile ). În basmul cult, mai mult dec
ât în basmul popular „fiinţele neomeneşti… au psihologia lor misterioasă.” Povestea lui Harap – Alb propune cititorului o serie largă de eroi „himerici”, care apar în acţiune în momente esenţiale.

Personajul este una dintre instanţele narative esenţiale ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit printr-o multitudine de perspective: cea morală ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( raportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine erou.

În basme, personajele „nu sunt numai oameni, ci şi anumite fiinţe himerice, animale, dar acestea sunt simple măşti pentru felurite tipuri de indivizi.” ( G. Călineascu )

Personajele din basm sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes. Trăiesc numai în lumea ficţiunii, nu au consistenţă, dar mimează realitatea şi uneori „concurează starea civilă”. Alteori nu au nicio legătură cu realitatea, sau e doar o legătură simbolică, bazată pe o idee – zmeii.

Clasificarea personajelor, în orice tip de proză, se poate face după diverse criterii, care vizează implicarea în acţiune, categoria estetică reprezentată, caracteristicile fizice şi morale, rolul în schema narativă etc. Astfel, se poate vorbi despre: personaj pozitiv / negativ, real / fabulos, principal / secundar / episodic, protagonist / antagonist, funcţional / de fundal, plat / rotund, bidimensional / tridimensional etc. Referindu-se numai la personajele de poveste, Vladimir Propp, în Morfologia basmului, identifica şapte tipuri pricipale: răufăcătorul, donatorul / furnizorul, ajutorul, fata de împărat ( personajul căutat ) şi tatăl ei, trimiţătorul, eroul, falsul erou. Într-un basm, nu este obligatoriu să apară toţi aceşti actanţi, iar un actor poate însuma două – trei roluri. Dacă avem în vedere această clasificare, în Povestea lui Harap – Alb apar: eroul ( Harap – Alb ), răufăcătorul / trimiţătorul ( Spânul ), ajutorul – calul, personajele hiperbolizate, albinele, furnicile, donatorul – Sfânta Duminică, falşii eroi – fraţii. La această schemă se adaugă fata împăratului Roş şi tatăl ei.

Harap – Alb este personajul principal al basmului, funcţional, pozitiv, protagonist şi eponim. Numele lui are rezonanţă oximoronică, îmbinând contrariile ( harap care, în sens larg, înseamnă „negru”, poate face trimitere a ideea de rob, în timp ce alb se asociază cu ideea de stăpân ). Este un erou atipic, deoarece reuneşte calităţi şi defecte, spre deosebire de prototipul folcloric. Este un personaj real şi nu fabulos, nu are calităţi supranaturale, fiind considerat de George Călinescu un flăcău de la ţară, datorită mentalităţii sale. În termenii lui E. M. Forster este un personaj rotund şi nu plat, deşi se manifestă în toate secvenţele narative aparent la fel, dar suportând, în fond, procesul iniţierii. Apariţia defectelor este inovaţia adusă de basmul cult prototipului folcloric. Harap – Alb este naiv, lăsându-se păcălit de Spân, neputincios, întrucât nu poate trece de proba pădurii – labirint şi nu respectă porunca tatălui său, ceea ce va conduce la sancţiunea în planul probelor, care se multiplică. Printre calităţi se remarcă bunătatea, sociabilitatea, onestitatea şi demnitatea. Acestea îl particularizează din punct de vedere moral, detaşându-l de modelul folcloric.  Portretul eroului se defineşte treptat, prin caracterizare directă (făcută de narator ) şi prin caracterizare indirectă, din care se desprind cele mai multe trăsături ( eroul participă la numeroase probe iniţiatice ).

În categoria antagoniştilor se înscriu atât personaje umane, cât şi nonumane. Spânul este primul antagonist. El modifică destinul crăişorului, aducându-l la condiţia omului obişnuit. Ca slugă a Spânului, fiul de crai învaţă umilinţa şi dobândeşte înţelepciune. Şi în cazul acestui personaj, basmul cult se îndepărtează de modelul folcloric. Spânul nu este numai un personaj negativ, secundar, ci are un rol esenţial în iniţierea eroului, dobândind statut de pedagog neîndurător. S-a propus şi interpretarea potrivit căreia Spânul este un alter ego al eroului, o imagine a sinelui negativ, purificată prin probele iniţatice. Între antagoniştii umani ai eroului se încadrează şi Împăratul Roş, a cărui duritate îl învaţă pe novice să nu aştepte îndurare şi milă de la nimeni.

În categoria antagoniştilor nonumani se înscriu Ursul Cerbul. Animale cu funcţie magică, Ursul şi Cerbul reprezintă simbolic etape ale maturizării: confruntarea cu ursul înseamnă maturizarea fizică, dobândirea forţei primare, iar confruntarea cu Cerbul înseamnă maturizarea voinţei, a spiritului, deoarece Harap – Alb reuşeşte, de această dată, să-şi domine instinctele, ascultând sfatul Sfintei Duminici.

O categorie aparte în basmul analizat o reprezintă personajele care ar putea fi numite „de tranziţie”, reunind atât caracteristici umane, cât şi nonumane, prin puterile pe care le posedă. Este interesant de remarcat că unele personaje cu aspect uman, chiar banal – Sfânta Duminică, Spânul – îşi dezvăluie puterile neobişnuite în împrejurări critice. Astfel, Sfânta Duminică rosteşte profeţia că mezinul craiului va ajunge împărat după ce este miluită cu un bănuţ şi dispare într-un nor misterios, ceea ce informează asupra puterilor ei supranaturale. Spânul, la rândul său, se încadrează în categoria personajelor umane prin aparenţă, dar profund degradate prin esenţă. Aceste caracteristici particulare sunt ilustrate cel mai bine de personajele auxiliare care îl însoţesc pe Harap – Alb la curtea Împăratului Roş. Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la fiinţa umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de om”, „arătare de om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile umane – Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi contrariază pe ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a unora dintre impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de conservare ale fiinţei umane. Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât în sfera supranaturalului. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor exagerate se circumscriu sferei cunoaşterii. Singurele personaje auxiliare care amintesc de basmele populare sunt calul, albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi supranaturale. Având în vedere caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult fantasticul este puternic antropomorfizat ( umanizat ). Calul cel năzdrăvan, de exemplu, este „nu numai un mijloc de locomoţie, ci şi o inteligenţă excepţională, având grai” (George Călinescu ). „Psihologia misterioasă” a acestui personaj animalier se vădeşte în mai multe circumstanţe: când mezinul craiului alege calul după sfatul Sfintei Duminici, loveşte mârţoaga care se apropie de jeratic cu frâul de trei ori. Când calul îşi dezvăluie esenţa, se răzbună, purtându-l pe stăpân până la nori, până la soare şi până la lună. Este un semn de acceptare ca stăpân a mezinului, dar şi dorinţă de a-i arăta acestuia că are o putere ieşită din comun: „Ei, stăpâne, cum ţi se pare ? Gândit-ai vreodată c-ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa?” La fel, după întoarcerea de la curtea Împăratului Roş calul nu face apel la puterile sale supranaturale decât în ultimă instanţă, când îl omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Încheindu-se şirul încercărilor iniţiatice cărora eroul este menit a le face faţă, acum calul năzdrăvan are dreptul de a interveni, extirpând definitiv răul întruchipat de omul spân.

Basmul cult propune o diversitate de personaje care pot fi clasificate după diferite criterii. Particularităţile lor cele mai interesante sunt umanizarea, ieşirea din normă, complexitatea. Prin toate caracteristicile, aceste personaje devin memorabile şi susţin o trăsătură esenţială a acestei specii, deoarece, „când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de-a face cu basmul.” ( George Călinescu, Estetica basmului )