Scrie
un eseu argumentativ, de 2 – 3 pagini, despre lumea basmului, pornind de la următoarea afirmaţie critică: „Ceea
ce caracterizează basmul, ca operă de artă, este o lume cu totul aparte, […],
opusă deci cotidianului, o lume în care voinţa omului nu cunoaşte limite, în
care nu există contrarii care să nu poată fi rezolvate. Basmul porneşte de la
realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal. […] Este o lume opusă
realităţii cotidiene nu prin personaje şi întâmplări ( care pot fi verosimile
), ci prin atmosfera ei interioară, prin esenţa ei.” ( Mihai Pop, Pavel
Ruxăndoiu, Folclor literar românesc )
Basmul
este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din
literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii
opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi negative.
„Ceea ce caracterizează basmul, ca operă de artă, este o lume cu totul aparte,
concepută în coordonatele unui univers fantastic, opusă deci cotidianului, o
lume în care voinţa omului nu cunoaşte limite, în care nu există contrarii care
să nu poată fi rezolvate.”
Din
confruntarea celor două principii, Binele iese învingător, deoarece basmul
propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura
populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând
viziunea artistică a unui singur creator.
Ion
Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în
literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea
lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae
Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar
narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care
supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile
structuri mentale şi de propriile concepţii.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade,
urmărind tiparele epicii populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru
– craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui
Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi
trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor
de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de cealaltă,
separate de războaie.
Acţiunea de recuperare a
echilibrului, care constituie un alt element din tiparul
narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului
pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează
lamentabil, la proba podului unde
sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Când mezinul cere permisiunea
de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă, este refuzat cu asprime. Supărat,
fiul mai mic al craiului se retrage în grădina palatului şi întâlneşte o
bătr
ână pe care o miluieşte cu un bănuţ. Drept răsplată, bătrâna îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele şi hainele tatălui său de când a fost mire. Fabulosul îşi face apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente neobişnuite, pentru că „basmul porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal” ( Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc ). Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare învăluită într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului crăişor.
ână pe care o miluieşte cu un bănuţ. Drept răsplată, bătrâna îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele şi hainele tatălui său de când a fost mire. Fabulosul îşi face apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente neobişnuite, pentru că „basmul porneşte de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal” ( Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc ). Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare învăluită într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului crăişor.
La pod,
tatăl îl supune aceleiaşi probe, dar mezinul
o depăşeşte cu ajutorul calului cu
puteri supranaturale. Motivul
călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui,
care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i
pielea de urs.
Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, tipice pentru
structura basmului tradiţional. La trecerea prin pădurea – labirint, fiul
craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei
întâlniri fatidice, tovărăşia omului spân. Spânul, spre deosebire de personajele negative tipice din basmele
populare, adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile
firescului. Nicăieri şi niciodată eroul lui Creangă nu dă dovadă că ar avea
puteri supranaturale sau capacităţi de vrăjitor, în stare să-şi impună voinţa
asupra celorlalţi fără nici un efort. Neavând calităţi supranaturale, Spânul el
îşi pune în aplicare planul de uzurpare a identităţii lui Harap-Alb prin alte
mijloace. Inteligenţă vicleană, înzestrată cu o mare putere de persuasiune,
Spânul recurge la argumente atât de normale, încât este aproape imposibil să-i
fie respins ajutorul. Prin vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte
identitatea crăişorului, momentul fiind echivalent cu un adevărat botez,
întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate –
slugă a Spânului.
Multiplicarea numărului de
probe la care este supus eroul din basmul lui Creangă diferenţiază basmul cult
de basmul popular. Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb
este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape complexe, marcând
simbolic drumul spre maturitate al eroului. Robia Spânului atrage alte probe,
de remarcat fiind triplicarea, cu
funcţia de a întârzia deznodământul şi de a susţine complexitatea drumului
parcurs de erou.
După ce
ajung la Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o
depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. Pielea de urs dăruită de
tatăl său la plecare îşi găseşte justificarea, proba marcând depăşirea unei
etape iniţiatice care sugerează maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe
primare.
A doua probă la care este supus
eroul este una a maturizării voinţei. Nestematele cerbului din pădurea fermecată nu pot fi dobândite
decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici. Harap-Alb
trebuie să sape o groapă în care să se ascundă după ce taie capul cerbului
dintr-o singură lovitură. Ascunzătoarea nu trebuie părăsită până după apusul
soarelui, deşi capul cerbului îl strigă continuu. A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în basmele populare.
Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie.
Această probă presupune alt drum
iniţiatic, cu mai multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă
viaţa, primind în schimb o aripă; întâlnirea cu albinele, cărora le construieşte
un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă. Personajele auxiliare se înmulţesc prin întâlnirile cu Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă. La curtea Împăratului Roş,
Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări pentru a
dobândi mâna fetei: proba ospăţului este depăşită cu ajutorul lui Flămânzilă şi
al lui Setilă; înnoptatul în casa înroşită de foc nu are drept consecinţă
moartea tuturor datorită ajutorului dat de Gerilă; alegerea macului de nisip
este realizată cu ajutorul furnicilor; fata Împăratului Roş este păzită şi
prinsă cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă; alegerea fetei se
realizează cu ajutorul albinelor. Ultima
probă este impusă de fată şi constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi
a celor trei smicele de măr dulce de unde se bat munţii în capete. Sunt
implicate, de această dată, personajele animale cu puteri supranaturale:
turturica fetei de împărat şi calul lui Harap-Alb.
Întoarcerea
la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima
etapă a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte
de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu
trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se
realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie
capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în
înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele
situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş
recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element
echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de
stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii
structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor la care este
supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este
învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri
neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex,
reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o
dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine
tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul
invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb
este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i
latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de
frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o
calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George
Călinescu observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât
fraţii săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i
slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea
de arhisemn ( simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură
eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan,
furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a
eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte
numeroase, sunt mai complexe decât personajele auxiliare din basmele populare. Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub
aspect fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc
prin trimitere la fiinţa umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”,
„dihanie de om”, „namilă de om”, „arătare de om”. Deşi sunt puternic
caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile umane – Gerilă se ceartă cu
însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe care a făcut-o în casă şi „trânteşte o
brumă pe pereţi” care îi contrariază pe ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă
sunt expresia alegorică a unora dintre impulsurile aparţinând instinctului de
apărare şi de conservare ale fiinţei umane. Acţiunile lor se înscriu, de
altfel, în sfera realităţii mai mult decât în sfera supranaturalului. Ochilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent tipologiei fabulos-mitice. Simţurile
lor exagerate se circumscriu sferei cunoaşterii. Singurele personaje auxiliare care amintesc de basmele populare sunt
calul, albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi supranaturale.
Având în vedere caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult
fantasticul este puternic antropomorfizat ( umanizat ). Aşadar, lumea
basmului înfăţişată de Ion Creangă e „o lume opusă realităţii cotidiene nu prin
personaje şi întâmplări ( care pot fi verosimile ), ci prin atmosfera ei
interioară, prin esenţa ei.” ( Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc
)
Ca şi
alte basme, Povestea lui Harap – Alb valorifică tema confruntării dintre
bine şi rău. Particularitatea viziunii autorului cult constă, însă, în acest
basm, în relativizarea perspectivei asupra noţiunii de bine şi de rău,
simbolizate prin două personaje care se situează mai mult în sferă realistă
decât în lumea fantastică. Ca şi în viaţa reală, pare a spune naratorul,
devenit complice al cititorului, limitele dintre cele două noţiuni antitetice
se şterg adesea, provocându-l pe omul obişnuit să descopere complexitatea unei
existenţe în care el însuşi e un erou, pentru că, în ultimă instanţă, „ceea ce caracterizează basmul, ca operă de artă, este o
lume cu totul aparte, […], opusă deci cotidianului, o lume în care voinţa
omului nu cunoaşte limite, în care nu există contrarii care să nu poată fi
rezolvate.” ( Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc )
No comments:
Post a Comment