Scrie un eseu în care să
prezinţi tema şi viziunea despre lume într-un text poetic studiat din opera lui
Lucian Blaga. În realizare eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea
trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-un curent literar / tematic,
într-o tipologie, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei,
reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini / idei poetice;
- sublinierea a patru
elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre
lume a poetului ( de exemplu: imaginar
poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de
recurenţă, simbol central, figuri semantice -
tropii, elemente de prozodie etc. );
- exprimarea unei opinii
argumentate despre felul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate
în textul poetic ales.
Eugen
Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai
viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”,
accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de
după 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă
principiul sincronismului ( principiul care asigură dinamica fenomenelor
culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc ).
În sens
restrâns, conceptul de modernism a
fost asociat mişcării literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea,
în jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio
Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un
simbolism muzical verlainian” (Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă
apariţia formelor inovatoare în planul creaţiei artistice, forme care se opun,
de regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din această perspectivă, toate
curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a secolului al
XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul,
futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând
modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare care
tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia
prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare,
de orice speţă, repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino
)
În
lirica modernă, se produce o destructurare a eului liric, total îndepărtat de
eul individual, celebră fiind afirmaţia lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”.
Nu numai persoana eului liric se modifică, ci şi numărul, apariţia pluralului
sugerând o polifonie a vocii în care distanţarea de eul individual creşte.
Lucian
Blaga este unul dintre inovatorii liricii române, mai ales în plan formal.
Poetul ilustrează, mai ales în prima parte a creaţiei sale, curentul literar
expresionist, care se traduce prin expansiunea eului liric la nivel universal,
printr-o participare intensă la tainele lumii şi prin trăirea adâncă a
misterului universal.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poezie „simplă ca
o respiraţie spontană, care nu angajează idei abstracte” (Marin Mincu),
deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii, devenind
cunoscută ca artă poetică, prin construirea unui program care îşi dezvăluie
înţelesul mai ales datorită operei în ansamblu a marelui poet. În „sistemul
liric blagian”, acest text reprezentativ ocupă un loc important, concentrând ca
într-un focar tendinţe specifice operei poetului şi anunţând direcţii viitoare
ale receptării.
Poezia e o confesiune a unui crez care nu poate fi
exprimat altfel decât la persoana I, o luare de cuvânt presupunând un „subtext
polemic faţă de alte poziţii”, anterioare sau contemporane. În „eu”, cuvântul
cu care se deschide poezia, este cuprinsă ideea că textul poetic, în general,
este manifestarea imperativă a individualităţii creatoare, privită în raport cu
lumea şi cu ceilalţi ( „alţii” ).
Titlul, alcătuit dintr-o propoziţie dezvoltată, este o metaforă revelatorie şi
subliniază caracterul de artă poetică al poemului, accentuând poziţia lui eu confesiv. Aspectul negativ al
verbului – predicat sugerează o luare de poziţie polemică în raport cu alte
puncte de vedere: nu strivesc. Ultima
parte a titlului, alcătuită, la nivel sintactic, dintr-un complement direct
care explicitează sensurile verbului, însoţit de determinanţi substantivali
creează deschiderea spre sensurile metaforice ale textului: „corola de minuni a
lumii” este o metaforă pentru tainele universului, atitudinea eului liric
fiind, vădit, una de protejare a misterelor, de potenţare a sensurilor.
Artele poetice clasice cuprind de obicei
învăţături poetice, în care poezia este privită din exterior, cu ignorarea, de
cele mai multe ori, a eului artistului. Eul blagian devine o ipostază
interiorizată, adresându-se doar sieşi, într-o confesiune discretă, privindu-se
pe sine „doar în raport cu lumea” care nu este reală, ci lumea imaginară,
univers interior, construit din aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei. Eul
trăit ( adică acela care se manifestă prin afecte, impulsuri, atitudini) se
adresează lumii simţite, şi, totodată, unei lumi în sens filosofic, adică unui
real negat în exterioritatea sa pentru a fi recreat sub forma de imagine
exaltată în concept ( „corola de minuni a lumii” ). Accentul nu cade pe textul
care va rămâne, pe cuvânt, ci pe participarea subiectivă la tainele
universului. Poezia nu mai este înţeleasă ca rezultat finit, ca operă, ci mai
ales ca descărcare spontană de energii interioare, de emoţii care trebuie
trăite chiar în procesul lor de constituire. Cuvintele, imaginile poetice,
alcătuiesc doar un grafic, o transcriere a energiilor afective, care depăşesc
graniţele prozodice specifice poeziei tradiţionale.
Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de
situare faţă de propria artă, faţă de meşteşugul artistic şi uneltele specifice
acestui meşteşug, ci ca o situare faţă de obiectul său, care este lumea în sens
larg şi „cuvântul” în sens restrictiv. Din intenţia eului liric de a nu
„strivi”, a nu „ucide”, a nu „sugruma” şi a nu „lumina” necruţător, ci de a
păstra o atitudine de reculegere şi înfiorare discretă izvorâtă din iubire, se
nasc atributele lumii, care devine astfel o „corolă de minuni”, o uriaşă floare
cu neasemuite petale palpitând de taine, metafora ce se amplifică treptat,
potenţând ideea de „mister” prin elemente ca: „taine”, „vraja nepătrunsului
ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt
mister”, „taina nopţii”. Tot efortul creator se subordonează finalităţii de a
aduce „cuvintele din starea lor naturală în starea de graţie”, pentru că, prin
cuvânt, creatorul blagian are acces la tainele universului.
Textul este organizat în jurul unei relaţii de opoziţie eu-alţii. Simbol central al
textului, „lumina” este, în textul poetic blagian, metaforă pentru
modalitatea de cunoaştere a lumii, care este şi tema poemului. Prima secvenţă
poetică aduce în prim-plan eul liric, prin persoana întâi a pronumelui
personal, asociat unor noţiuni negative: „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea”.
Opoziţia se conturează în secvenţa a doua a poemului, care
asociază unei noţiuni unice – „lumina” - doi termeni – „eu”, „alţii”. „Lumina
mea” este o metaforă pentru un anumit mod de cunoaştere, specifică eului
poetic. Acest mod de cunoaştere ( „luciferic”, dacă ar fi asociat cu un concept
filosofic ) este caracterizat de potenţarea misterului universal. „Lumina
altora” desemnează un mod de cunoaştere opus, caracterizat de anularea tainei,
de reducerea misterelor universale ( în termenii filosofiei lui Blaga, „lumina
altora” ar putea fi asociată cunoaşterii paradisiace ). Raportul de coordonare
adversativă dintre cele două enunţuri marchează antiteza ( instituită la nivel
semantic prin cele două metafore ) şi la nivel sintactic: „Lumina altora /
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar eu, / eu
cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Prin intermediul comparaţiei care include
un termen din sfera cosmicului se subliniază atitudinea eului poetic:
„şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare /
măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari /
sub ochii mei…”
Incipitul
şi finalul textului se află într-un raport de cauzalitate.
De altfel, întreaga poezie ar putea fi redusă la o singură frază, care
sintetizează ideea de protejare a misterelor universale: „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii /…/ căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Limbajul poetic este metaforic, figurat.
Majoritatea sintagmelor se refera la ideea de mister, de taină: „corola de
minuni a lumii” desemnează totalitatea tainelor universale, „flori, ochi, buze
ori morminte” particularizează simboluri ale acestor taine: „flori “ ar putea
fi simbolul pentru viaţă, frumuseţe pură, „ochi” – metaforă pentru cunoaştere,
„buze” - metaforă pentru comunicare, „morminte” - metaforă pentru misterul
morţii. În această variantă de interpretare, „flori” şi „morminte” ( metafore
pentru viaţă şi moarte ) încadrează metaforele sugerând atitudini esenţiale ale
umanului - cunoaştere, comunicare. Enumerarea atributelor lumii este făcută nu
la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de „mister” cuprins în
ele. Grija de a nu destrăma „vraja nepătrunsului ascuns” este, de fapt, grija
de a nu dezvălui taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvânt
decât parţial, prin metafore, prin revelaţiile fragmentare şi spontane, fără
durată, ale cuvântului.
De la început, Blaga îşi reprezintă actul poetic
ca pe un raport eu-lume. Între aceşti doi poli se vor instala toate trăirile,
toate tensiunile prezente în volumele viitoare. Începând cu expresionismul, poezia
devine expresie a conştiinţei individuale; obiectul artistic trebuie să aibă un
„centru de greutate spiritual” care să coincidă
cu centrul său de greutate obiectiv. Este o concepţie nouă asupra
poeziei, care nu ar mai fi pura redare a lumii obiective, ci ar începe de la
rostirea conştientă a vocabulei „eu”, de la detaşarea vizibilă a conştiinţei de
lume şi de ceilalţi ( „lumea altora” ). Arta este, deci, un mijlocitor între
conştiinţă şi lume, sau arta se naşte datorită existenţei conştiinţei.
Sentimentul major este acela de contopire până la
identificare cu misterele universale, cu substanţa ascunsă a lumii la care eul
poetic se simte participând. Lumea este exprimată printr-o metaforă
sintetizatoare ca fiind „o corolă de minuni” ( adică miracole, taine revelate
care se arată eului în toata splendoarea lor ), pentru ca apoi, pe parcursul
poeziei, aceste „minuni” să se obscurizeze treptat, transformându-se în
„adâncimi de întuneric”, în „nenţelesuri şi mai mari”. La nivel lexical, se
poate observa că majoritatea termenilor sunt însoţiţi de un fel de „aureolă de
sens” ( M. Mincu ), ca şi cum semnificatul lor obscur ( sensul ) ar tinde să
depăşească semnificantul (forma ). Se poate spune că Blaga foloseşte un cuvânt
- mister, având un orizont larg, o „întunecată zare” de sensuri multiple, fără
a putea să fie epuizat. El însuşi, cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un
halou de semnificaţii ce palpită provocând spiritul, ca şi „florile, ochii,
buzele, mormintele”.
No comments:
Post a Comment