Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, despre relaţia dintre incipit şi
final într-un roman studiat, aparţinând perioadei
postbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru
componente de structură şi / sau de compoziţie a romanului pentru care ai optat
( de exemplu: temă, viziune despre lume,
construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă,
tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale,
personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc. );
- ilustrarea
trăsăturilor incipitului, prin referire la textul narativ ales;
- comentarea
particularităţilor finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii
argumentate despre semnificaţia / semnificaţiile relaţiei dintre incipitul şi
finalul romanului ales.
Cea mai amplă specie a genului epic în proză, romanul se defineşte prin
complexitatea planurilor narative, a conflictelor, a acţiunii şi a
personajelor, surprinse în evoluţie. În structura unei opere epice, incipitul
şi finalul au un rol foarte important, dat fiind faptul că sunt elementele
compoziţionale care asigură relaţia dintre lumea cititorului şi lumea
imaginară. Incipitul este o formulă
de început al unui roman ( al unei nuvele ) care se ţine minte şi are
consecinţe în desfăşurarea ulterioară a operei. Se poate realiza în mai multe
moduri – prin descrierea mediului ( oraş, stradă, casă ), fixarea timpului şi a
locului acţiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfăşurare.
Finalul reprezintă formula de
încheiere a unei opere literare, care ilustrează viziunea autorului asupra
evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul şi
foloseşte diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau
replică prin care se rezumă lumea ficţiunii; prefigurare a unor evenimente care
nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis - opera poate continua - sau închis – totul este lămurit.
Roman realist – obiectiv, Moromeţii
ilustrează preocuparea constantă a lui Marin Preda de a consemna
complexitatea lumii rurale. Romanul
dezvoltă tema vieţii satului
românesc în perioada interbelică şi postbelică şi impune un personaj cu totul original în
literatura română, care depăşeşte limitele tipului în care se înscrie. Ilie
Moromete şi familia sa susţin acţiunea principală a acestei opere, care poate
fi considerată, la un prim nivel, un
roman de familie. Familia rurală este raportată la destinul colectivităţii,
pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză socială, care determină
schimbări de mentalitate. Procesul conduce la disoluţia unor structuri
tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori. În aceste
condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura lor
şansă este de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.
Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este
structurată pe trei planuri narative
principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în
plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi
Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea
lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi
pământul.
Incipitul fixează clar reperele spaţio-temporale - „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea
celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită
răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” –, sugerând o atmosferă
paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se desfăşoară în legătură cu
evenimente care pot fi controlate.
Subiectul se construieşte prin înlănţuire, creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care
se stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa
se desfăşoară în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se
confruntă cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist
românesc le-a ilustrat în toată amploarea lor – problema pământului, efortul
continuu de a-şi asigura traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile,
respectul pentru familie şi pentru autoritatea consacrată.
Rămas văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind
copii din ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate
de Guica, sora mai mare a lui Moromete.
Nemulţumită că fratele său s-a
recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o
neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie
Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi
nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi
să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale
romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii
compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest
sens: mama şi fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar
băieţii mai mari „spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în
orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi,
într-o iluzie a autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune,
dominându-i cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o
scenă în care se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care
tiparele arhaice supravieţuiesc.
Ritualul mesei dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei.
Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a
menţine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna
tatălui îl loveşte necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din
sat: existenţa câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite,
primejdia foncierii şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin
disensiunile dintre fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca
la Bucureşti, convinşi că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub
autoritatea paternă.
Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete
însuşi, în ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea
evenimentelor, nu le sesizează. Ignoră plata datoriilor către stat,
raportându-se la precedentul anulării datoriilor de la bancă, speră că ploaia
va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar permite să pună deoparte bani. Toate
aceste probleme financiare se vor dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la
Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destrămării
familiei Moromete. După ce îşi dă acordul în privinţa plecării lui Achim,
Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă locul din spatele casei,
anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica gestul celorlalţi membri ai
familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă de duminică şi taie salcâmul,
pentru a-l vinde lui Bălosu. Copacul are valoare simbolică. Înalt, impunător, salcâmul
conferă măreţie peisajului, fiind ştiut de toată comunitatea rurală. Copiii îl
iau ca punct de reper al jocurilor, iar curtea din spatele casei lui Moromete
pare mai mare datorită prezenţei acestuia. Căderea impunătorului arbore
prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii paterne şi anticipează
precipitarea evenimentelor.
Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete
află că fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun
ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una
dintre ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare disperată
de a restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la
Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Pedeapsa aplicată şi
discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor,
iau banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare.
Conflictul surd de pe tot parcursul acţiunii se finalizează în această izbucnire
violentă a tatălui care marchează sfârşitul unui destin familial. Pentru fiii
mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se
adaptează primii noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate.
Revolta împotriva autorităţii paterne este expresia acumulării unor nemulţumiri
latente pricinuite de dorinţa de schimbare. Fără a o conştientiza clar,
Paraschiv, Nilă şi Achim se raportează la mentalitatea oraşului, iar plecarea
din sat nu este decât rezultatul nevoii latente de a lua viaţa pe cont propriu.
Interesant este faptul că cei trei vor reconstitui, în peisajul citadin, tiparul
gospodăriei rurale.
Prototip al ţăranului
patriarhal, personajul principal al romanului este o figură aparte a
categoriei ruralului. Capul familiei, eroul lui Marin Preda trăieşte în
convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din
univers. Spirit pătrunzător, contemplativ şi ironic, dispreţuieşte tot ce vine
de dincolo de marginile satului, considerat centru al întregului univers,
ignorând noul şi neîncrezător în posibilitatea vreunei schimbări aducătoare de
bine. Cu plăcerea ieşirii pe scenă, personajul trăieşte voluptatea reuniunilor
duminicale de la fierăria satului, una dintre puţinele plăceri pe care şi le
îngăduie, pentru că Moromete e surprins la începutul evoluţiei sale în roman la
vârsta la care „numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai pot schimba
viaţa unui om”.
Aparenţa autorităţii necontestate se menţine o perioadă, la fel ca şi
iluzia imuabilităţii lumii din care face parte. Ilie Moromete nu va fi capabil,
însă, să îşi apere până la capăt stilul existenţial. Acceptat o perioadă de
soţie şi de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, în cele din
urmă, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina şi Tita îl părăsesc, Niculae
refuză să-i mai vorbească, neînţelegând gestul tatălui de a nu-i mai plăti
taxele şcolare. Descoperind că propria concepţie despre viaţă era eronată,
personajul se retrage într-o muţenie care îl va face de nerecunoscut. Din
Moromete cel cunoscut de toţi nu mai rămâne decât capul de humă arsă, făcut de
Din Vasilescu, care priveşte însingurat de pe poliţa lui Iocan metamorfoza
timpului.
Criza timpului istoric, anunţată de finalul primului volum ( „Timpul nu
mai avea răbdare” ), se concretizează în prăbuşirea tuturor structurilor
consacrate, prezentată în volumul al II-lea al romanului. Chiar dacă reuşeşte
să refacă loturile de pământ, chiar dacă îşi regăseşte seninătatea şi puterea
de a ironiza şi de a contempla spectacolul lumii, Ilie Moromete al volumului al
II-lea pare o copie palidă a personajului care susţine, prin prezenţă, reacţii
şi gesturi, întreaga existenţă a comunităţii rurale din Siliştea – Gumeşti.
Singurătatea copleşitoare îl individualizează puternic pe acest „ţăran” capabil
să înţeleagă mai bine decât oricine rosturile existenţei şi, de aceea, în
conflict cu toţi cei care îl înconjoară. Însingurarea lui Ilie Moromete nu este
provocată de dezamăgirea că a pierdut sau a recâştigat pământul ( pe care el îl
ştie un bun oarecare, ca orice alt bun material ) sau de dorinţa de a accede la
un alt statut social (pentru că personajul se bucură de o autoritate
necontestată în comunitate, fără a se număra printre cei mai bogaţi săteni), ci
de lupta sa pentru asigurarea perpetuării unor principii. Când înţelege că
esenţa existenţei sale – principiul potrivit căruia un mod de viaţă corect se
întemeiază în primul rând pe respectul autorităţii câştigate prin experienţă –
nu mai are valoare, Ilie Moromete renunţă la lupta cu fiii săi şi chiar cu
propriul destin.
Incipitul şi finalul primului volum aduc
în prim plan problema timpului şi evidenţiază drumul însingurării lui Moromete;
în incipit, eroul e înconjurat de familie, ceea ce îi conferă un anumit statut,
în timp ce în final e singur şi retras (nu mai iese la drum ), cu aerul celui
doborât de o lume incomprehensibilă. Celebra corespondenţă între incipit şi
final din primul volum pe problema timpului răbdător / nerăbdător a incitat
critica literară, care a emis interpretări interesante. La început, iluzia lui
Moromete că zilele se scurg încet, semănând între ele şi conservând o lume
arhaică, se transmite cititorului printr-o formulă asemănătoare, prin funcţia
ei, cu cea iniţială a basmului. Formula din incipit este reluată pe parcursul
acţiunii, accentuând caracterul iluzoriu al liniştii pe care o trăieşte
personajul principal: „Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte
răbdător şi ameninţările mai se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe
care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare.” Între impresia iniţială
şi precipitarea din final se conturează cronotopul satului. Cele două
coordonate, spaţială şi temporală, închid drama destrămării familiei de tip
patriarhal. Finalul primului volum, deschis, aduce în prim plan o altă
realitate temporală: „Timpul nu mai avea răbdare”. Aglomerarea evenimentelor
din finalul romanului susţine ideea dezagregării unei realităţi familiare
pentru personajul principal, nevoit să se confrunte cu o altă realitate, fără a
şti dacă se va putea adapta. Autorul
lasă personajelor sale o mai mare libertate de mişcare, creând pregnant iluzia
unei vieţi obiective, a unei lumi asemănătoare celei reale.
No comments:
Post a Comment