Eseu COMEDIE - două personaje dintr-o comedie studiată BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, în care să prezinţi, comparativ, două personaje dintr-o comedie studiată, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Tendinţa comediei este de a-şi reduce personajele la scheme morale abstracte, cu simplă funcţionalitate comică. În acest sens, comedia constituie, poate cea mai universală compunere literară, apropiată cel mai mult de condiţia abstracţiunii şi a esenţei: câteva gesturi, procedee, figuri plastice, stereotipe, în situaţii invariabile, tipizate.” ( Adrian Marino, Dicţionar de idei literare )

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menţionate: finalitatea amuzantă ( specia e destinată să provoace râsul, personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere ( parvenitul obraznic, sclavul şiret, aristocratul mândru ); conflictul se plasează între aparenţă şi esenţă ( doar aparent, valorile sunt false ); deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior, şi ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor

În studiul Comediile domnului Caragiale, Titu Maiorescu argumenta originalitatea operelor autorului prin punerea „în scenă a câtorva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi” şi prin dezvoltarea acestor tipuri „cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile alese de autor.” Comedia lui I. L. Caragiale deschide „drum creaţiei realiste” prin varietatea tipurilor înfăţişate, deoarece „tendinţa comediei este de a-şi reduce personajele la scheme morale abstracte, cu simplă funcţionalitate comică. În acest sens, comedia constituie, poate cea mai universală compunere literară, apropiată cel mai mult de condiţia abstracţiunii şi a esenţei: câteva gesturi, procedee, figuri plastice, stereotipe, în situaţii invariabile, tipizate.” ( Adrian Marino, Dicţionar de idei literare )

Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în seria operelor caragialiene care au în centru vanitatea. Piesa este inspirată de un eveniment din actualitatea vremii: în 1883 au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, în scopul alcătuirii unei noi Camere a Deputaţilor.

Acţiunea piesei se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are loc conflictul între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, care aspiră spre o carieră politică, şi grupul conducerii locale ( prefectul Ştefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi forţa rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.

Când conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o „lovitură de teatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacţiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător, Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu – nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având „puţintică răbdare” şi gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a contesta ordinele „de sus”.

Interesele contrare determină un conflict deschis în timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense „coanei Joiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Caţavencu, numai că la un nivel mult mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbă tactica parvenirii, flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul cetăţeanului turmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „în unanimitate”, Nae Caţavencu ţine un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând reconcilierea foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de mutica săltăreaţă condusă de Pristanda.

Tehnica de construcţie a subiectului este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmaţi de un eveniment dezvăluit parţial. Apoi, în prim plan apare Caţavencu, şantajistul, iar această prezenţă conturează conflictul fundamental, care asigură unitatea de acţiune a piesei. La acest conflict, se adaugă conflicte secundare, determinate de intervenţiile cuplului Farfuridi – Brânzovenescu şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele lui Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele, ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.

Amplificarea conflictului se realizează prin: intrările repetate ale cetăţeanului turmentat, care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că, neaducând scrisoarea, conflictul declanşat de pierderea ei nu se stinge; apoi, prin evoluţia adversarilor; Caţavencu e înfrânt, deşi pare că va câştiga, iar Tipătescu – Trahanache – Zoe triumfă, deşi erau pe punctul de a pierde. Interferenţa finală a intereselor tuturor personajelor aflate în conflict accentuează atitudinea ironică a dramaturgului, pentru că foştii adversari se împacă, satisfăcuţi de ceea ce au obţinut, dar, mai ales, de propria imagine. Satisfacţia vanităţii defineşte scena finală.

Majoritatea personajelor acestei comedii au doar o spoială „de civilizaţie occidentală” ( Titu Maiorescu ), ceea ce le transformă în caricaturi ale unor personalităţi. Încadrarea personajelor în tipuri dă naştere comicului de caracter. În comedia clasică, principalele caractere comice sunt avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, lăudărosul, pedantul, păcălitorul păcălit, prostul fudul etc. Personajul purtător al unei astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trăsăturilor unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane respective. Caragiale creează, şi el, o tipizare comică, „figuri plastice, stereotipe, în situaţii invariabile, tipizate.” ( Adrian Marino, Dicţionar de idei literare ), dar eroii lui au întotdeauna numeroase elemente – de situaţie socială şi intelectuală, de temperament, de limbaj etc. – care-i particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu celălalt.

Scriitorul şi-a afirmat în repetate rânduri această viziune asupra personajelor, susţinând că „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei”. Deşi personajele comediei O scrisoare pierdută se încadrează în mai multe tipuri, trebuie remarcat că, în legătură cu subiectul acestei opere – vanitatea amplificată de procesul electoral – este reliefat un tip – acela al omului politic şi al demagogului. În acest tip se încadrează două personaje – Nae Caţavencu şi Agamiţă Dandanache - , care au aceleaşi trăsături de caracter, în esenţă, singura notă de diferenţiere fiind statutul social – unul este încă în ascensiune, ambiţia fiindu-i limitată de graniţele „judeţului de munte” în care e, totuşi, „cel dintâi…” „gogoman” „dintre fruntaşii politici”, al doilea e situat foarte sus în ierarhia socială şi politică şi face orice pentru a-şi menţine statutul. Ambii folosesc şantajul ca să-şi atingă scopurile, ilustrând „situaţii invariabile, tipizate”, care accentuează comicul de intenţie şi de situaţie al comediei.

Prin Nae Caţavencu, zelul ascensiunii politice cunoaşte o puternică reprezentare; într-un spaţiu populat de o mulţime de reprezentanţi ai râvnei  de parvenire, Nae Caţavencu se impune ca reprezentantul ei cel mai calificat” ( Ştefan Cazimir ). Într-o comedie pe care I. L. Caragiale intenţiona să o scrie, în care s-ar fi reunit toate personajele din Scrisoarea pierdută, lui Nae Caţavencu îi era rezervat rangul politic cel mai înalt. În prima epocă a parvenirii, pe care o trăieşte Caţavencu, scopurile sale sunt de a-şi edifica o carieră politică.  El se vede pus în situaţia de a fi doar la un pas de ţinta râvnită, iar dorinţa de a o atinge e tot atât de mare pe cât de puternică e convingerea că este vrednic de izbândă: „Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi… între fruntaşii politici…” Personajul devine comic prin părerea superlativă despre sine, care nu îi permite să sesizeze ridicolul.

Spiritul demagogic al lui Caţavencu se transformă, din obişnuinţă, în automatism. Ideile pe care le susţine în faţa altora devin parte a automistificării. Personajul emite cugetări sentenţioase, care îl zăpăcesc pe Ghiţă, dar care îi dau lui însuşi sentimentul propriei importanţe: „Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult, nici mai puţin decât un instrument!”; „Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină”; „Şi, în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul dacă n-ar exista călăul?” Nici conversaţia cu Tipătescu nu se desfăşoară în termeni banali, pentru că plăcerea de a se auzi vorbind şi dorinţa de a forţa admiraţia ascultătorilor sunt prea puternice: „Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul ) ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de-abia ieşit din…”. Tipătescu întrerupe enervat această tiradă, resimţind-o ca pe o ofensă la adresa lucidităţii sale: „Eu sunt omul pe care dumneata să-l îmbeţi cu apă rece?” În realitate, Caţavencu nu subapreciază luciditatea prefectului, ci a pierdut-o pe a lui; frazele destinate a-i ameţi pe alţii produc asupra lui un efect similar. Această formaţie spirituală este subliniată în scena finală a comediei. Caţavencu îşi rosteşte ultimul discurs „foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrăşându-şi silabele”.

Caţavencu e „liber-schimbist”, considerând fără îndoială că termenul desemnează elasticitatea de spirit, capacitatea autorevizuirii, refuzul închistării. Respinge cu dispreţ „ideile învechite”, „opiniunile ruginite”, pentru că nu are nimic de câştigat de pe urma statu-quo-ului, şi mărturiseşte, din aceleaşi motive, un devotament nemărginit pentru cauza propăşirii: „un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi”; „legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. În acest mod, personajul îşi defineşte propriul tip ( al parvenitului ). Ambiţia lui Caţavencu imprimă tuturor manifestărilor sale o vioiciune caracteristică şi o mobilitate aparte. Ataşat integral ideii de schimbare, Caţavencu o ilustrează sub  toate raporturile. Oportunismului politic îi corespunde, la nivelul structurii psihice, o mare varietate a stărilor afective şi rapiditatea adaptării. Un exemplu elocvent în acest sens sunt câteva scene din actul al II-lea, în care personajul parcurge un registru vast, iar tonul vorbirii lui cunoaşte nenumărate modulaţii, devenind, de la o clipă la alta, sentenţios sau galant, protocolar sau naiv, emfatic, bonom, rugător, insinuant, îndârjit. Caţavencu simulează emoţii şi îşi compune fizionomia cu un talent inegalabil, rămânând în limitele spontaneităţii. Adoptă măşti de circumstanţă, cere cuvântul „cu modestie”, la tribună „luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui”, acceptă ulterior „cu un aer foarte degajat” întreruperea discursului său. Toate aceste simulări devin comice prin caracterul lor elementar. Caţavencu se opreşte din plâns „ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se deodată”, pentru a-şi începe cuvântarea „cu tonul brusc, vioi şi lătrător”. Caracterul personajului evoluează între minciună şi iluzie, între impostură şi naivitate, particularizându-şi efectele comice prin alternarea sau asocierea acestor trăsături.

Nae Caţavencu e un ambiţios fără tenacitate, de aceea evoluţia lui e inversă faţă de momentul iniţial. Pierzând instrumentul de şantaj, se resemnează rapid, se gudură pe lângă Zoe şi se supune imediat, acceptă să conducă manifestaţia în cinstea rivalului politic, simţind că protecţia femeii e şansa următoare a parvenirii. Numele sugerează demagogia personajului, care nu are complexe sau mustrări de conştiinţă pentru ceea ce este.

Agamemnon Dandanache, „vechi luptător de la ’48”, e urmaşul, prin nume al războinicului homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei, dar produce o adevărată „dandana” prin aplicarea calmă şi metodică a „machiaverlicului”. Pentru el, şantajul e o formă de diplomaţie: „Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam  şi nu merdzea deloc neicusorule; fă-ţi idee: familia mea de la patuzsopt luptă si dă-i si eu în toate Camerele, cu toate partidele ca rumânul imparţial… să rămâi fără coledzi?”

Intenţia autorului a fost să creeze un personaj „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Comicul prezenţei personajului în piesă rezultă din confuzia aparenţei cu esenţa. Deprinderea de a echivala prostia cu inocenţa e ilustrată printr-o frază a lui Tipătescu: „E simplu, dar îl prefer, cel puţin e onest, nu e un mişel!”, spune prefectul despre Dandanache, deşi singura trăsătură pe care i-o cunoaşte rămâne prostia, cealaltă fiind dedusă prin legătură directă. Surpriza se produce: omul presupus onest în virtutea simplităţii e „mai canalie decât Caţavencu”, păstrează scrisoarea pe care celălalt personaj făgăduise să o restituie, ceea ce ar fi făcut cu siguranţă. Dandanache apare însă ca reprezentant al unui alt mediu, acela al înaltelor sfere politice. Ideea pe care o sugerează autorul e că în cercurile lui Dandanache tehnica şantajului a încetat să fie apanajul inteligenţei, ajungând la îndemâna oricărui individ, indiferent cât de redus intelectual ar fi.

Sub aspectul comicului de caracter, Dandanache se înscrie în aceeaşi serie a vanitoşilor dominaţi de ambiţie. Mobilul fundamental al acţiunilor sale este un pronunţat sentiment al drepturilor ereditare: „familia mea de la patuzsopt în cameră”. Pentru el, este un motiv suficient ca să-şi apere cu înverşunare poziţia de deputat. Exclusivitatea preocupării, monomania personajului sugerează mecanismele tipice ale psihologiei unui individ decrepit. Oboseala drumului şi clinchetul stresant al clopoţeilor ( care aminteşte de starea psihologică a lui Caţavencu, din finalul piesei ) nu fac decât să potenţeze o stare obişnuită.

În mintea lui Dandanache, funcţiile indivizilor şi raporturile dintre ei se amestecă perpetuu, până şi entităţile fizice ajung să se confunde. „E slab de tot prefectul – îşi rezumă el impresia despre Trahanache -, îi spui de două ori o istorie şi tot nu priţepe…” Povestea fusese spusă de două ori, dar prima dată lui Tipătescu. Ca şi în cazul lui Caţavencu, personajul are o părere foarte bună despre sine. El se declară dotat cu o bună memorie, uitând astfel până şi faptul că e uituc. Scleroza mintală a lăsat intact orgoliul personajului, vizibil în aerele de certitudine cu care întâmpină vestea unanimităţii voturilor, deşi cu o clipă înainte îl înspăimântase ipoteza balotajului. Marea mândrie a lui Dandanache rămâne de a fi ştiut, într-o împrejurare care primejduia tradiţiile familiei sale, să acţioneze cu hotărâre şi să le asigure continuitatea. Mărturisirile sincere ar putea părea cinice, dar, în fapt, nu sunt, pentru că Dandanache le consideră acte lăudabile: „Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?” îi solicită el atenţia lui Tipătescu, convins că tot secretul, în politică, e să nu-şi onoreze cuvântul dat: „Eu am promis? Când am promis? Cui am promis? Ţe-am promis?” şi să-şi păstreze toate armele pentru ca „la un caz iar – pac! – la Răsboiul”.

Cele două personaje sunt imagini în oglindă ale aceluiaşi tip. Se poate presupune că avocatul de provincie, ambiţios şi demagog, va ajunge, cu timpul, la fel de versat în ale şantajului şi în ale politicii ca şi Dandanache, asigurându-şi victoriile electorale fără ezitare şi cu mână sigură. Opera lui I. L. Caragiale evidenţiază „schema morală […] cu simplă funcţionalitate comică” ( Adrian Marino ) după care sunt construite personajele unei comedii. În acest mod, autorul reliefează ironia la adresa unor situaţii în care se poate regăsi oricine, în afara universului imaginar.