Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţiile
dintre două personaje ale unui roman al experienţei studiat, aparţinând
perioadei interbelice. În elaborarea
eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru
construcţia personajelor alese ( de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.
);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva
tipologiei în care se încadrează, a statutului lor social, psihologic, moral
etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru
ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade / secvenţe ale textului
narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două
personaje, din perspectiva situaţiei finale / a deznodământului.
Dacă anii ’20 pot fi consideraţi, în literatura română, „momentul
Rebreanu”, în evoluţia romanului românesc, anii ’30 reprezintă „momentul Camil
Petrescu” şi afirmarea celei de-a doua direcţii importante în evoluţia speciei:
romanul subiectiv. Scriitorul încearcă o sincronizare Romanul de analiză
psihologică era deja consacrat într-o formulă narativă mai veche, de tip
realist, prin Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra, ale lui Liviu Rebreanu,
şi într-o formulă nouă, prin operele Hortensiei Papadat – Bengescu. În acest
context literar, Camil Petrescu îşi găseşte propria formulă narativă, apropiată
de spiritul inovator impus de Marcel Proust.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei atât la nivel formal, prin structură şi
tehnici narative, cât şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge la personajul
– narator şi la perspectiva actorială, înlocuind naratorul omniscient şi
perspectiva auctorială. Abandonează cronologia liniară în favoarea memoriei
care ordonează relatarea faptelor. Inserează în a doua parte a romanului
paginile din jurnalul de front ţinut de autorul concret şi atribuit eroului
fictiv. Primul roman camilpetrescian urmăreşte cele două experienţa ale
eroului, iubirea şi războiul, filtrate prin aceeaşi conştiinţă, care cunoaşte
şi se cunoaşte prin acest proces de analiză.
Romanul dezvoltă două teme principale
– iubirea şi războiul. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan
Gheorghidiu – Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din
perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu, personajul – narator al romanului.
Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală (
în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în
peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe
două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea
ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” (
Perpessicius )
În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt
înainte după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă
partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci
eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate
afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război,
este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu
amănunte cu tot eroului”. Perspectiva
narativă subiectivă conferă autenticitate relatării, caracteristică
esenţială a romanului subiectiv. Printr-un artificiu compoziţional, prima parte
este alcătuită prin rememorare, în timp ca a doua parte este consemnată sub
forma unui jurnal de front. Acţiunea,
complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una trecută ( a
rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a
experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Centru de interes al conflictului principal al romanului se
deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului
Război Mondial la explorarea interiorităţii
personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste,
despre căsătorie şi despre femeia ideală.
Experienţa iubirii, care dă
substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei
lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Artificiul compoziţional din
incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt
divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat )
– permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului –
problematica iubirii.
Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul
căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela.
Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă
unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau
examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o,
făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii,
şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile
ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”.
Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară
de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre
soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată
infailibilă sau, măcar, obiectivă. Ştefan Gheorghidiu recunoaşte de la început
că are bănuiala infidelităţii Elei şi că această bănuială îi trezeşte în suflet
cumplite îndoieli. Pe de altă parte, personajul este conştient că îşi agravează
suferinţa prin interpretarea tendenţioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte
fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu însuşi se recomandă ca narator necreditabil
al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea
comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi
interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii
gelosului ei soţ. Schimbarea din viaţa tânărului cuplu aduce în jurul Elei
prezenţe masculine mult mai apte, în opinia lui Ştefan, de a o cuceri; astfel,
gelozia lui poate fi rezultatul
competiţiei mai vii decât înainte. Situat exclusiv în interiorul perspectivei
lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a
modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă
nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea
ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu )
în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului
iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.
Iubirea lor ia naştere sub
semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan
se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai
frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că
orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a
constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt
factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem
totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o
admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei
că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate
fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela
devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să
tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei
existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Cuplul trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan
e măgulit că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi
că Ela îl priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută (
edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce
este filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate,
iar Ela e impresionată de erudiţia lui ).
Moştenirea de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi.
Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul
de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a
relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care
domină devine gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia,
printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena în care Ştefan
Gheorghidiu, Ela şi foarte vag conturatul G., aşezaţi pe bancheta din spate a
unei maşini – între Gheorghidiu şi G. se află Ela - , merg către Drăgăşani.
Relaţiile dintre cei doi soţi
se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de
existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării
României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai
aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al
normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia,
dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii
lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu
are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru
Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza
mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil
Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare.
Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita
canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e
valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un analist lucid al
stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se
detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o accentuează.
Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice
relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic
întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei
războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung,
Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul
că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul
combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub
ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a
relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi
până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză:
căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un
punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici
o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea
definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine
camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că
eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” ( Marian
Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează
înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul
cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ
la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care speră să
afle, în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un
bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu
verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma
relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de
indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul”
în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi
atrăgătoare.
Relaţia dintre Ştefan şi Ela se
dovedeşte mai mult o suită de conjecturi a celui îndrăgostit decât o situaţie
„reală”; scena acţiunii nu este una obiectivă, ci una formată
din conştiinţa naratorului. De aceea, evoluţia
relaţiilor dinte cele două personaje este profund afectată de felul în care
este percepută realitatea înconjurătoare de conştiinţa personajului – narator. După Nicolae Manolescu,
„evidentă, în roman, devine naivitatea personajului-narator.” El se arată la
început entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe
care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soţia
lui e „o prostuţă cochetă”, interesată „mai mult de escapade automobilistice cu
prieteni decât de filozofie în patul conjugal” ( N. Manolescu ). De fapt, nu
Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan.
Cuplul Ela – Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a
lui Camil Petrescu. Ca şi alte personaje masculine camilpetresciene, Ştefan
Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta
datelor lumii reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci
este o imagine ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva
asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o
femeie obişnuită, asupra căreia Ştefan a proiectat o aură ideală.
Urmărind problematica relaţiilor dintre două personaje care trăiesc
sentimente complexe – de la iubire la gelozie şi ură -, într-un complicat
mecanism de analiză înfăptuit de un personaj – narator cu o structură
sufletească unică şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o
manieră originală, ideea universalităţii unor trăiri. Atribuite unor personaje
fictive, sentimentele evidenţiate de povestea atât de complicată dobândesc o
pronunţată notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care
îi permite cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor.
No comments:
Post a Comment