Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre criticismul junimist. Ilustrarea ideilor
exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile critice de
referinţă ale lui Titu Maiorescu şi la ideile exprimate în texte literare şi /
sau nonliterare studiate, semnificative pentru direcţia culturală şi literară
promovată de Junimea.
Junimea a fost o grupare literar-culturală
înfiinţată la jumătatea secolului al XIX-lea, care a dat naştere unui curent de
idei numit junimism. Activitatea Junimii
a reprezentat un moment de efervescenţă creatoare, susţinută de un spirit
critic remarcabil, impunându-i în viaţa culturală pe scriitorii care au
transformat această perioadă în epoca
marilor clasici. Apariţia grupării, în 1863, a fost rodul iniţiativei a
cinci tineri, întorşi de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Theodor
Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp. Titu Maiorescu devine
mentorul grupării, impunându-se prin exigenţă, prin cultura vastă şi prin
corectitudinea şi obiectivitatea aprecierilor critice: „A introdus exigenţa în
literatură. […] A fost modern în gândire.” ( Ioana Pârvulescu )
Fără a lua forma instituţională a Societăţii
Academice Române, întemeiată aproximativ în aceeaşi perioadă la Bucureşti,
gruparea ieşeană a fost, mai mult decât o societate culturală, o comunitate de
spiritualităţi călăuzite de aceleaşi principii. Evoluţia grupării cuprinde mai
multe etape, care ilustrează evoluţia de la entuziasm la maturitatea
aprecierilor referitoare la fenomenul cultural românesc.
Prima etapă, desfăşurată între 1864 – 1874, este
aceea a stabilirii principiilor călăuzitoare de lucru, membrii grupării
dovedind o largă deschidere, fiindcă deviza lor era intră cine vrea, rămâne cine poate. Este perioada în care se ţin
prelecţiuni populare, pe teme literare, estetice, lingvistice, filozofice.
Ţinute într-o formă academică, aceste prelegeri au avut rolul principal de a
educa gustul publicului. Este perioada în care se afirmă spiritul oratoric.
Modelul de discurs pe care îl impune Titu Maiorescu, atitudinea oratorului şi
arta compoziţiei discursului instituie o tradiţie, care va fi continuată în
generaţiile ulterioare. Tudor Vianu observă că unele dintre cele mai cunoscute
opere ale junimiştilor aparţin disertaţiei filozofice, fiind construite după modelul
micilor tratate morale ale antichităţii şi ale clasicismului francez. Aşadar,
„disertaţia filozofică este una dintre categoriile cele mai izbitoare pe care
Junimea le introduce în literatura noastră” ( Tudor Vianu ).
A doua şi a treia etapă a activităţii grupării
junimiste, desfăşurate începând cu 1875, înseamnă consolidarea tendinţelor
lansate anterior, impunerea operelor de maturitate a unor scriitori ca Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi evoluţia treptată a societăţii către o
formă academică şi ştiinţifică. Prima etapă însă, rămâne cea mai rodnică din
perspectiva finalităţilor declarate şi a efervescenţei de idei.
Tudor Vianu identifica cinci trăsături distinctive
ale junimiştilor, care au caracterizat pe ansamblu această amplă mişcare culturală,
indiferent de nuanţele pe care le-au dobândit în raport cu personalitatea
fiecăruia dintre membri: spiritul filozofic, spiritul oratoric, gustul clasic
şi academic, ironia, spiritul critic. Dintre acestea, spiritul critic este,
după cum aprecia Tudor Vianu, „poate cea mai de seamă trăsătură a întregului şi
în tot cazul aceea care a definit criticismul junimist drept rezerva ideologică
faţă de schimbările intervenite în viaţa publică a poporului român” la mijlocul
secolului al XIX-lea.
Criticismul junimist se manifestă, mai întâi, în
domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui Titu Maiorescu, Despre
scrierea limbii române ( 1866 ). Această lucrare formulează prima teză
a concordanţei între formă şi fond, referindu-se la necesitatea adoptării alfabetului
latin şi a principiului fonetic în ortografie în cazul unei limbi de origine
latină, cum este limba română.
Încercarea de realizare a unei antologii de poezie
românească pentru şcolari a fost un prilej de exersare a spiritului critic,
pentru că lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri. Criticismul
junimist continuă, la un nivel superior, activitatea de critică literară
iniţiată de Mihail Kogălniceanu în revista Dacia literară. Ceea ce se distinge
în cazul grupării junimiste este încercarea de a pune bazele teoretice ale
criticii literare. De altfel, în 1867, apare revista Convorbiri literare, în
care vor fi publicate articole de introducere în estetică pentru a se putea
stabili criterii ferme de apreciere a creaţiilor artistice. Este perioada în
care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de
la 1867, care conţine o lucidă evaluare a liricii momentului. Studiul
are două părţi: Condiţiunea materială a
poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. Plecând de
la afirmaţia că ştiinţa vizează adevărul şi poezia frumosul, Titu Maiorescu
stabileşte că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materie sensibilă. Prin condiţiunea
ideală a poeziei, Titu Maiorescu înţelegea identificarea ideii cu un
sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului gratuităţii artei.
Aceasta înseamnă că substanţa poeziei este reprezentată de un sentiment şi
nicidecum de o idee sau de o cugetare abstractă. Acest studiu al lui Titu
Maiorescu, bogat în exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei
româneşti a epocii, frazele greoaie, vorbăria fără sens, mania diminutivelor şi
a imprimat criticii junimiste o direcţie polemică.
În tendinţa de a observa cu ochi critic societatea
română se încadrează nu numai criticile lui Titu Maiorescu ( în direcţie
literară şi culturală ), ci şi discursurile lui Petre Carp, vodevilurile lui
Alecsandri, satirele lui Costache Negruzzi, articolele lui Mihai Eminescu şi
comediile lui I. L. Caragiale. Evenimentele din realitatea cotidiană care
provoacă spiritul critic junimist sunt prezenţa instituţiilor care nu corespund
mentalităţii poporului, reformele superficiale, care ating numai formele
superioare de viaţă ale societăţii române şi izolează clasa de sus de
straturile profunde şi reale ale poporului. Deşi aceste probleme sunt abordate
şi de alte grupări sau reviste ( reprezentate de Ion C. Brătianu, Ion Ghica,
Heliade Rădulescu, socialiştii ), ceea ce diferenţiază atitudinea critică a
junimiştilor este respectul adevărului. În numele acestuia poartă Titu
Maiorescu luptele împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale ( Beţia
de cuvinte, Oratori, retori şi limbuţi ), a falsei erudiţii, a
megalomaniei de toate tipurile. Respectul adevărului cere şi deosebirea dintre
modalităţile lui din diferitele domenii ale culturii. Adevărul teoretic nu este
sinonim cu adevărul artistic sau cu acela social. Aşadar, spiritul critic
junimist va fi discriminativ, disociind valorile, identificând domeniile şi
separându-le.
Studiul lui Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în
cultura română ( 1868 ), lansează teoria „formelor fără fond”, cu mare
impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în care generaţia paşoptistă a
conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii române, prin
imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire
corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei astfel de transformări,
Titu Maiorescu identifică problemele de fond şi propune soluţii. Teoria exprimă
viziunea autorului asupra culturii române, şi are un fundament filozofic,
dezvoltând trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi
societate, unitatea între fond şi formă, atât în cultură, cât şi în dezvoltarea
socială.
În privinţa autonomiei valorilor, criticul
junimist delimitează, după modelul lui Immanuel Kant, domeniul esteticului de
celelalte valori ( etice, ştiinţifice, politice ). Raportându-se critic la
câteva lucrări ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, Titu Maiorescu subliniază
ideea că acestea încalcă uneori adevărul ştiinţific şi recurg la exagerări din
motive demonstrative şi politice. Autorul studiului explică necesitatea
aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice, evitând astfel
contaminarea, care are ca efect confuzia valorilor.
Unitatea între cultură şi societate este explicată
ca raport necesar între dimensiunea universală a formelor culturale ( artă,
ştiinţă etc. ) şi determinarea concretă a unei societăţi ( istorie, mod de
viaţă ) care constituie „fundamentul dinăuntru”.
Unitatea între fond şi formă în cultură şi în
dezvoltarea socială este principiul derivat din teoria evoluţiei organice. Prin
fond, Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, dar şi
mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective,
tradiţiile şi spiritul acestora ( în ansamblul lor ), aşa cum se reflectă în
conduita practică. Prin formă, sunt desemnate structurile instituţionale,
juridice şi politice ale societăţii, sistemul de educaţie, instituţiile
culturale ( presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc. ), prin
care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii.
În ultima parte a studiului, sunt enunţate câteva
principii ( „adevăruri” ), care sintetizează observaţiile criticului în ceea ce
priveşte evoluţia culturală a societăţii române şi oferă puncte de plecare
pentru conceperea unui program coerent şi posibil de aplicat de reformare
culturală. Astfel, se susţine ideea renunţării la indulgenţa faţă de
mediocrităţi în toate domeniile, se sugerează că imitaţia formelor
discreditează cultura unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă decât
lipsa ei. Teoria formelor fără fond promovată de Maiorescu este o analiză critică
a evoluţiei societăţii române a momentului şi subliniază ideea că împrumuturile
formelor trebuie făcute cu discernământ, astfel încât fondul să fie pregătit să
le recepteze şi să le valorifice în sens creator.
În 1872, Titu Maiorescu publică studiul Direcţia
nouă în poezia şi proza română, impunând numele scriitorilor consacraţi
prin colaborarea cu gruparea junimistă. În studiul Comediile d-lui Caragiale,
se abordează problema moralităţii artei şi se subliniază ideea că orice operă
literară care determină înălţarea receptorului într-o lume a ideilor pure nu
poate fi considerată imorală, mai ales dacă personajele sunt simboluri,
reprezintă tipuri. În spiritul aceluiaşi respect pentru adevăr, liderul
spiritual al Junimii face distincţie între realitatea artistică a operei
literare şi realitatea cotidiană.
Date fiind domeniile în care s-a desfăşurat
activitatea membrilor societăţii junimiste şi contribuţia lor semnificativă la
dezvoltarea culturală a societăţii române la sfârşitul secolului al XIX-lea, se
poate afirma că această grupare a creat premisele dezvoltării unei literaturi
originale şi valoroase, care a menţinut un contact rodnic cu literatura
universală a momentului.
No comments:
Post a Comment