Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţiile
dintre două personaje ale unui text
narativ studiat, aparţinând lui Camil Petrescu. În elaborarea eseului, vei avea
în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru
construcţia personajelor alese ( de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.
);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva
tipologiei în care se încadrează, a statutului lor social, psihologic, moral
etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru
ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade / secvenţe ale textului
narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două
personaje, din perspectiva situaţiei finale / a deznodământului.
Apărut
în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil
Petrescu ilustrează preocuparea scriitorului de a experimenta noi modele şi
structuri narative.
Romanul dezvoltă
două teme principale – iubirea şi
războiul. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan Gheorghidiu –
Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din perspectiva lui Ştefan
Gheorghidiu, personajul – narator al romanului. Cunoscător al diferitelor
teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al
operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din
literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate
şi autosugestie, între absolut şi relativ.
Alcătuit
din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui
George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii
este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”:
cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i
pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” (
Perpessicius )
În
prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de
veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui
roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu
soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a
cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după
memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Perspectiva narativă subiectivă conferă
autenticitate relatării, caracteristică esenţială a romanului subiectiv.
Printr-un artificiu compoziţional, prima parte este alcătuită prin rememorare,
în timp ca a doua parte este consemnată sub forma unui jurnal de front. Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe
două coordonate temporale – una trecută ( a rememorării relaţiei personajului –
narator cu Ela ) şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan
Gheorghidiu ). Centru de interes al conflictului
principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în
preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea interiorităţii personajului principal,
prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre
femeia ideală.
Experienţa iubirii, care dă
substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei
lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia
temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe
front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota
ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a
ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei
dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii.
Discuţia
de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan
rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele
şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă:
„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam
că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi
petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme
insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din
informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei.
Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”.
Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară
de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre
soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată
infailibilă sau, măcar, obiectivă. Ştefan Gheorghidiu recunoaşte de la început
că are bănuiala infidelităţii Elei şi că această bănuială îi trezeşte în suflet
cumplite îndoieli. Pe de altă parte, personajul este conştient că îşi agravează
suferinţa prin interpretarea tendenţioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte
fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu însuşi se recomandă ca narator necreditabil
al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea
comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi
interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii
gelosului ei soţ. Schimbarea din viaţa tânărului cuplu aduce în jurul Elei
prezenţe masculine mult mai apte, în opinia lui Ştefan, de a o cuceri; astfel,
gelozia lui poate fi rezultatul
competiţiei mai vii decât înainte. Situat exclusiv în interiorul perspectivei
lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a
modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă
nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea
ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu )
în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului
iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.
Iubirea lor ia naştere sub
semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan
se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai
frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că
orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a
constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt
factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem
totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o
admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei
că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate
fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela
devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să
tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei
existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”
Cuplul
trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan e măgulit
că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi că Ela îl
priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută ( edificatoare în
acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce este
filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar
Ela e impresionată de erudiţia lui ).
Moştenirea
de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în
care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi
suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor
iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine
gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un
complicat joc al autosugestiei, este scena în care Ştefan Gheorghidiu, Ela şi
foarte vag conturatul G., aşezaţi pe bancheta din spate a unei maşini – între
Gheorghidiu şi G. se află Ela - , merg
către Drăgăşani.
Relaţiile dintre cei doi soţi
se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de
existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării
României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai
aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al
normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu
permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în
cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl
înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel,
niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul
cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru
toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor
conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate
fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei
conştiinţe nu e valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un
analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu
poate să se detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o
accentuează.
Confruntat
cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană,
Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă.
Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în
prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu
participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la
un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe
haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii
– revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a
valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte
naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului
meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o
stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare
sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a
eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care
„distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în
propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” ( Marian Popa ) „Ultima
noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea
definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii:
„I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi…
de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care speră să afle,
în final, dacă Ela i-a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet
anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu
verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma
relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de
indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul”
în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi
atrăgătoare.
Relaţia dintre Ştefan şi Ela se
dovedeşte mai mult o suită de conjecturi a celui îndrăgostit decât o situaţie
„reală”; scena acţiunii nu este una obiectivă, ci una formată
din conştiinţa naratorului. De aceea, evoluţia
relaţiilor dinte cele două personaje este profund afectată de felul în care
este percepută realitatea înconjurătoare de conştiinţa personajului – narator. După Nicolae Manolescu,
„evidentă, în roman, devine naivitatea personajului-narator.” El se arată la
început entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe
care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soţia
lui e „o prostuţă cochetă”, interesată „mai mult de escapade automobilistice cu
prieteni decât de filozofie în patul conjugal” ( N. Manolescu ). De fapt, nu
Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan.
Cuplul
Ela – Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a lui Camil
Petrescu. Ca şi alte personaje masculine camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu
trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta datelor lumii
reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine
ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se
modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie
obişnuită, asupra căreia Ştefan a proiectat o aură ideală.
Urmărind
problematica relaţiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente complexe
– de la iubire la gelozie şi ură - , într-un complicat mecanism de analiză
înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică şi
originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o manieră originală,
ideea universalităţii unor trăiri. Atribuite unor personaje fictive,
sentimentele evidenţiate de povestea atât de complicată dobândesc o pronunţată
notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite
cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor.
No comments:
Post a Comment