Eseu COMEDIE - relaţiile dintre două personaje ale unei comedii studiate BACALAUREAT 2018

Scrie  un eseu de 2 – 3 pagini despre relaţiile dintre două personaje ale unei comedii studiate. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru realizarea personajelor alese ( construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, modalităţi de caracterizare, limbajul personajelor, notaţiile autorului );

- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează. A statutului lor social, psihologic, moral etc.;

- relevarea trăsăturilor celor două personaje semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade / secvenţe ale comediei alese;

- exprimarea unei opinii argumentate asupra relaţiilor dintre cele două personaje, din perspectiva finalului conflictului.

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menţionate: destinată să provoace râsul, personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere ( parvenitul obraznic, sclavul şiret, aristocratul mândru ); conflictul se plasează între aparenţă şi esenţă ( doar aparent, valorile sunt false ); deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior, şi ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor

Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în seria operelor caragialiene care au ca temă vanitatea.

Acţiunea piesei se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are loc conflictul între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, care aspiră spre o carieră politică, şi grupul conducerii locale ( prefectul Ştefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi forţa rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu. Aşadar, intriga piesei este determinată de sugestia unui cuplu de personaje care contravine normelor morale – soţia „prezidentului” Trahanache este amanta „amicului” şi prefectului Ştefan Tipătescu.

Când conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o „lovitură de teatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacţiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător, Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu – nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având „puţintică răbdare” şi gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a contesta ordinele „de sus”.

Interesele contrare determină un conflict deschis în timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense „coanei Joiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Caţavencu, numai că la un nivel mult mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbă tactica parvenirii, flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul cetăţeanului turmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „în unanimitate”, Nae Caţavencu ţine un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând reconcilierea foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de mutica săltăreaţă condusă de Pristanda.

Tehnica de construcţie a subiectului este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmaţi de un eveniment dezvăluit parţial. Apoi, în prim plan apare Caţavencu, şantajistul, iar această prezenţă conturează conflictul fundamental, care asigură unitatea de acţiune a piesei. La acest conflict, se adaugă conflicte secundare, determinate de intervenţiile cuplului Farfuridi – Brânzovenescu şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele lui Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele, ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.

Amplificarea conflictului se realizează prin: intrările repetate ale cetăţeanului turmentat, care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că, neaducând scrisoarea, conflictul declanşat de pierderea ei nu se stinge; apoi, prin evoluţia adversarilor; Caţavencu e înfrânt, deşi pare că va câştiga, iar Tipătescu – Trahanache – Zoe triumfă, deşi erau pe punctul de a pierde. Interferenţa finală a intereselor tuturor personajelor aflate în conflict accentuează atitudinea ironică a dramaturgului, pentru că foştii adversari se împacă, satisfăcuţi de ceea ce au obţinut, dar, mai ales, de propria imagine. Satisfacţia vanităţii defineşte scena finală.

Locul central în economia piesei este ocupat de cuplul Tipătescu – Zoe Trahanache. Cei doi se subordonează unor tipuri comice care sugerează anumite trăsături de caracter – Tipătescu se înscrie în tipul primului amorez, Zoe ilustrează tipul cochetei şi al adulterinei. Ca majoritatea personajelor din piesă, Zoe şi Tipătescu sunt individualizate prin modalităţi de caracterizare complexă – de la caracterizarea directă făcută de autor în didascalii, dar şi de alte personaje pe parcursul acţiunii, la caracterizarea indirectă, care însumează gesturi, reacţii, atitudini.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă, prin relaţia cu Zoe şi prin abandonarea propriilor aspiraţii, într-un triunghi conjugal banal şi tihnit, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. Prefectul judeţului de munte în care se desfăşoară acţiunea piesei este personajul cel mai important în organizarea procesului electoral. Fire autoritară şi hotărâtă, el administrează judeţul ca pe propria moşie. Abuzând de funcţia pe care o deţine, el dispune arestarea lui Caţavencu, dornic să împiedice publicarea scrisorii compromiţătoare şi să restabilească ordinea care îi convine: „Du-te, Ghiţă, ia jandarmii… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la poliţie”. Orgolios şi incapabil să accepte compromisuri, Ştefan Tipătescu este un personaj autoritar numai în aparenţă. În realitate, Zoe reuşeşte să îl determine să accepte candidatura lui Caţavencu, apelând la metode de convingere tipic feminine: lacrimi, leşinuri, ţipete.

Caracterizarea indirectă se realizează prin consemnarea gesturilor, a atitudinilor şi prin limbaj. Didascaliile şi limbajul folosit îl arată violent şi impulsiv: „( Izbucnind ): Mizerabile! ( Caţavencu face un pas înapoi ) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi zdrobesc capul… ( Se repede, ia un baston de lângă perete şi se întoarce turbat către Caţavencu )”. Ridicolul personajului rezultă din ceea ce vrea să pară şi ceea ce este el în realitate. Ca şi alte personaje din comedie, Ştefan Tipătescu este îmbătat de sentimentul propriei importanţe. El se consideră îndreptăţit să emită pretenţii uneori exagerate, pentru că are impresia că funcţia politică pe care o deţine e un act de misionarism, dată fiind abandonarea unei cariere politice strălucite pentru a rămâne prefect într-un judeţ pe care îl dispreţuieşte. Realitatea este că personajul se complace într-o situaţie pe care el însuşi a creat-o, dar profită de faptul că cei din jur nu sunt suficient de versaţi pentru a manevra sforile politicii locale şi îşi asigură, în acelaşi timp cu un confort personal demn de invidiat, şi o aură de martir, sugerată prin autocaracterizare: „mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră ca să vă organizez partidul!” Fănică Tipătescu e condus, ca majoritatea personajelor Scrisorii pierdute, de ambiţie.

Relaţia cu Zoe îl determină să se creadă irezistibil. De altfel, personajul se comportă în conformitate cu trăsăturile tipului ilustrat, limbajul folosit în scrisoarea adresată lui Zoe accentuând ridicolul situaţiei în care se află şi susţinând contrastul dintre aparenţă şi esenţă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul merge deseară la întrunire. Eu trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu la cocoşelul tău, care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică” 

Relaţia cu Zoe atenuează aspiraţiile politice ale prefectului. Se poate bănui că Fănică o iubeşte sincer, pentru că e dispus să renunţe chiar la confortul pe care i-l asigură funcţia, propunându-i să fugă împreună. Indignarea lui Zoe moderează entuziasmul lui Tipătescu şi îl determină, în cele din urmă, să sprijine candidatura lui Caţavencu.

Celelalte personaje îl caracterizează din mai multe puncte de vedere, în funcţie de interesele care le apropie sau le despart. Zaharia Trahanache consideră că „E băiat bun, dar cam iute” şi susţine cu tărie: „Eu n-am prefect, eu am prietin!” Nae Caţavencu îl consideră imoral, dezvăluindu-i abuzurile în Răcnetul Carpaţilor, ziar în care prefectul este numit „vampir”, „canalie”. Încadrarea cea mai exactă a lui Tipătescu o face Pristanda: „moşia – moşie, foncţia – foncţie, coana Joiţica – coana Joiţica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache ( luându-şi seama )… babachii”

Prefectul e atât de îmbătat de propria putere, încât tot ceea ce face, toate măsurile pe care le ia – inclusiv arestarea abuzivă a lui Caţavencu – i se pare firesc şi perfect justificat. Personajul trece de la stări de calm detaşat la accese de violenţă, comportamentul ilustrând pretenţiile de civilizaţie, neconfirmate însă de atitudini. În ciuda ambiţiilor şi a pretenţiilor de a fi considerat o persoană marcantă, Tipătescu e condamnat să rămână un anonim. O indică şi numele, care îl fixează în banalitate – tip se asociază cu cel mai comun sufix, făcut celebru de Tudor Muşatescu, într-o comedie – escu.

Ca şi Tipătescu, care e mai puţin ironizat decât celelalte personaje ale piesei, Zoe Trahanache este cea mai distinsă dintre toate personajele feminine ale teatrului caragialian. Nimic nu o încadrează în categoria ignorantelor sau a femeilor vulgare. Zoe este un personaj voluntar, care joacă o comedie a slăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de şantaj sentimental. Chiar dacă ambiţia lui Tipătescu îl împinge să nu ia în seamă pretenţiile lui Caţavencu ( a respinge pretenţiile lui Caţavencu ar însemna s-o compromită pe Zoe şi să-şi distrugă orice poziţie în politica locală; a le satisface – să ridice împotrivă-i toate forţele centrale, ratându-şi astfel definitiv ascensiunea, până atunci numai amânată ), ambiţia lui Zoe se impune, pentru că ea nu are nici un motiv să dorească avansarea lui Tpătescu, fiind preocupată numai de menţinerea funcţiei lui actuale ( „Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?” ). Restul îi apare derizoriu în raport cu pericolul care o pândeşte. Scena VI din actul II al comediei aduce în prim plan ambiţia ei socială: „Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor…” De aici exasperarea ei în faţa rezistenţei prefectului şi hotărârea înfrângerii încăpăţânării lui cu orice preţ. Situaţia dobândeşte accente dramatice. Zoe adoptă vocabularul specific unei eroine de dramă romantică, dar vorbele ei sunt lipsite cu desăvârşire de suportul emotiv adecvat: „Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit totul pentru tine…” În realitate, eroina nu a jertfit decât o fidelitate conjugală precară, singurul „sacrificiu” veritabil aparţinându-i lui Tipătescu, rămas în judeţ la insistenţele ei. Contradicţia apare cu atât mai pregnantă, cu cât Zoe dovedise puţin înainte că nu e dispusă să renunţe la nici unul dintre atributele poziţiei sale în societate. Zoe e ridicolă prin manifestări, dar, spre deosebire de alte personaje feminine din teatrul lui I. L. Caragiale, nu e ironizată până la sarcasm. Într-o oarecare măsură, reacţiile ei se justifică dacă se ţine seama de poziţia socială dobândită cu efort şi de dorinţa ei arzătoare de a nu-şi pierde influenţa de care este conştientă. Spre deosebire de Miţa Baston sau de Didina Mazu, Zoe Trahanache a depăşit stadiul mahalalei şi nu mai vrea să se întoarcă acolo.

Scenele dintre Zoe şi Tipătescu parodiază toposuri din dramele romantice ( fuga perechii de îndrăgostiţi, ruperea legăturilor cu un mediu ostil, care se opunea împlinirii sentimentelor ). Scena VI din actul II al comediei este ilustrativă în acest sens. Tipătescu îi face declaraţii înfocate, dar Zoe e preocupată de aparenţele sociale:

„Tipătescu:  Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! Mă iubeşti…

Zoe: Te iubesc, dar scapă-mă.

Tipătescu: Să fugim împreună…

Zoe ( retrăgându-se ): Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?

Tipătescu ( descurajat ): Atunci nu ne rămâne nimic de făcut!

Zoe: Ba da!

Tipătescu: Ce?

Zoe: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!”

În relaţie cu Tipătescu, Zoe e raţională ( refuză fuga cu Tipătescu pentru că îi pasă prea mult de „bârfele” celorlalţi) şi voluntară. Tipătescu cedează la toate ameninţările ei şi această atitudine reliefează o trăsătură de caracter dominantă a personajului feminin – voluntarismul. Relaţia celor două personaje are o evoluţie care se înscrie în parametrii comediei. În final, satisfăcută că onoarea ei nu a fost pătată, Zoe e înţelegătoare şi tandră, generoasă şi fermecătoare: „Acum sunt fericită… Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut.”, îi spune ea lui Caţavencu, pe care îl determină să conducă serbarea populară prilejuită de încheierea procesului electoral. Tipătescu se retrage în umbra ei, confirmându-i autoritatea

Considerentele de reputaţie socială şi carieră politică şi-au subordonat în întregime sentimentul, care – pentru o mai pregnantă ilustrare a cheii comice – se exprimă prin epistole de un gust îndoielnic ( „Nu mă aştepta prin urmare şi vino tu la cocoşelul tău, care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori” ) şi prin fraze care îşi trădează originea livrescă ( „A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta!” ). În aceeaşi notă comică se înscriu leşinurile lui Zoe şi revenirile instantanee. Cu asemenea manifestări ce demonstrează cele mai adânci trăiri de care sunt capabili, Zoe şi Tipătescu păstrează unitatea de atmosferă a comediei, ferind-o de orice alunecare sentimentală. Evoluţia relaţiilor dintre Tipătescu şi Zoe conferă diversitate tipurilor de personaje ilustrate şi, astfel, viziunea de ansamblu a comediei câştigă în obiectivitate.