Scrie un eseu argumentativ, de 2 -3 pagini, cu
privire la rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în
literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pornind de la
următoarele evaluări critice despre mentorul Junimii: „A introdus exigenţa în
literatură. […] A fost modern în gândire.” ( Ioana Pârvulescu ) Ilustrarea
ideilor exprimate în eseu se va face prin referire la unul dintre studiile
critice de referinţă: O cercetare critică asupra poeziei române de
la 1867, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Comediile d-lui
Caragiale, Eminescu şi poeziile lui
Junimea a fost o grupare literar-culturală care a
dat naştere unui curent de idei numit junimism. Deşi la începuturile existenţei
grupării s-au refuzat abordările politice, mai târziu aceasta s-a orientat spre
partidul conservator, unii dintre conducătorii ei devenind chiar lideri ai
acestui partid. Activitatea Junimii a
reprezentat un moment de efervescenţă creatoare, susţinută de un spirit critic
remarcabil, care i-a impus în viaţa culturală pe scriitorii care au transformat
această perioadă în epoca marilor clasici.
Apariţia grupării, în 1863, a fost rodul
iniţiativei a cinci tineri, întorşi de la studii din străinătate: Titu
Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Petre Carp. Titu
Maiorescu devine mentorul grupării, impunându-se prin exigenţă, prin cultura
vastă şi prin corectitudinea şi obiectivitatea aprecierilor critice: „A
introdus exigenţa în literatură. […] A fost modern în gândire.” ( Ioana Pârvulescu
)
Prima etapă în activitatea Junimii, desfăşurată între 1864 – 1874, este aceea a stabilirii
principiilor călăuzitoare de lucru, membrii grupării dovedind o largă
deschidere, fiindcă deviza lor era intră
cine vrea, rămâne cine poate. Este perioada în care se ţin prelecţiuni
populare, pe teme literare, estetice, lingvistice, filozofice. Ţinute într-o
formă academică, aceste prelegeri au avut rolul principal de a educa gustul
publicului. Este perioada în care se afirmă spiritul oratoric, pe care Tudor
Vianu îl considera o caracteristică a spiritului junimist. Titu Maiorescu
impune un model de discurs, devenind unul dintre oratorii de seamă ai epocii.
În această etapă, încep să se manifeste
preocupările pentru faptele de limbă şi de ortografie. După ce, în 1860, se
renunţase la scrierea cu alfabet chirilic, Titu Maiorescu a redactat lucrarea Despre
scrierea limbei române (1866), în care şi-a expus punctele de vedere
privitoare la limba română: adoptarea principiului fonetic în ortografie;
respingerea alfabetului chirilic şi adoptarea alfabetului latin; respingerea
scrierii etimologice.
Încercarea de realizare a unei antologii de poezie
românească pentru şcolari a fost un prilej de exersare a spiritului critic,
pentru şcolari a fost un prilej de exersare a spiritului critic, pentru că
lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri.
În 1867, apare revista Convorbiri literare, în
care vor fi publicate articole de introducere în estetică pentru a se putea
stabili criterii ferme de apreciere a creaţiilor artistice. Este perioada în
care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de
la 1867, care conţine o lucidă evaluare a liricii momentului. Studiul
are două părţi: Condiţiunea materială a
poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. Plecând de
la afirmaţia că ştiinţa vizează adevărul şi poezia frumosul,Titu Maiorescu
stabileşte că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei
manifestate în materie sensibilă. Prin condiţiunea
ideală a poeziei, Titu Maiorescu înţelegea identificarea ideii cu un
sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului gratuităţii artei.
Aceasta înseamnă că substanţa poeziei este reprezentată de un sentiment şi
nicidecum de o idee sau de o cugetare abstractă. Acest studiu al lui Titu
Maiorescu, bogat în exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei
româneşti a epocii, frazele greoaie, vorbăria fără sens, mania diminutivelor şi
a imprimat criticii junimiste o direcţie polemică.
Studiul În
contra direcţiei de astăzi în cultura română ( 1868 ), lansează teoria
„formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate modul în
care generaţia paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi
culturii române, prin imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se
preocupe de o pregătire corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei
astfel de transformări, Titu Maiorescu identifică problemele de fond şi propune
soluţii. Teoria exprimă viziunea autorului asupra culturii române, şi are un
fundament filozofic, dezvoltând trei principii: autonomia valorilor, unitatea
între cultură şi societate, unitatea între fond şi formă, atât în cultură, cât
şi în dezvoltarea socială.
În privinţa autonomiei valorilor, criticul
junimist delimitează, după modelul lui Immanuel Kant, domeniul esteticului de
celelalte valori ( etice, ştiinţifice, politice ). Raportându-se critic la
câteva lucrări ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene, Titu Maiorescu subliniază
ideea că acestea încalcă uneori adevărul ştiinţific şi recurg la exagerări din
motive demonstrative şi politice. Autorul studiului explică necesitatea
aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice, evitând astfel
contaminarea, care are ca efect confuzia valorilor.
Unitatea între cultură şi societate este explicată
ca raport necesar între dimensiunea universală a formelor culturale ( artă,
ştiinţă etc. ) şi determinarea concretă a unei societăţi ( istorie, mod de
viaţă ) care constituie „fundamentul dinăuntru”.
Unitatea între fond şi formă în cultură şi în
dezvoltarea socială este principiul derivat din teoria evoluţiei organice. Prin
fond, Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale, dar şi
mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective,
tradiţiile şi spiritul acestora ( în ansamblul lor ), aşa cum se reflectă în
conduita practică. Prin formă, sunt desemnate structurile instituţionale,
juridice şi politice ale societăţii, sistemul de educaţie, instituţiile
culturale ( presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc. ), prin
care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii.
În ultima parte a studiului, sunt enunţate câteva
principii ( „adevăruri” ), care sintetizează observaţiile criticului în ceea ce
priveşte evoluţia culturală a societăţii române şi oferă puncte de plecare
pentru conceperea unui program coerent şi posibil de aplicat de reformare
culturală. Astfel, se susţine ideea renunţării la indulgenţa faţă de
mediocrităţi în toate domeniile, se sugerează că imitaţia formelor
discreditează cultura unui popor şi că falsa cultură este mai nocivă decât
lipsa ei. Teoria formelor fără fond promovată de Maiorescu este o analiză critică
a evoluţiei societăţii române a momentului şi subliniază ideea că împrumuturile
formelor trebuie făcute cu discernământ, astfel încât fondul să fie pregătit să
le recepteze şi să le valorifice în sens creator.
A doua etapă a activităţii grupării junimiste este
cuprinsă între 1874 şi 1885, când se consolidează tendinţele lansate anterior
şi se lansează operele de maturitate ale unor scriitori ca Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ioan Slavici.
Titu Maiorescu publică studiul Direcţia
nouă în poezia şi proza română, în 1872, impunând numele scriitorilor
consacraţi prin colaborarea cu gruparea junimistă. În studiul Comediile
d-lui Caragiale, se abordează problema moralităţii artei şi se
subliniază ideea că orice operă literară care determină înălţarea receptorului
într-o lume a ideilor pure nu poate fi considerată imorală, mai ales dacă
personajele sunt simboluri, reprezintă tipuri. Titu Maiorescu îşi continuă şi
activitatea lingvistică, prin publicarea
articolului Neologismele, în care a recomandat împrumuturile de origine
romanică, mai uşor de adaptat structurii fonetice a limbii române.
A treia etapă din evoluţia societăţii Junimea
începe după 1885, când revista Convorbiri
literare îşi pierde caracterul preponderent literar, devenind o revistă de
studii academice. Societatea devine, de altfel, cunoscută pentru caracterul
universitar ( drumul prin Junimea ducea la Universitate ).
Evoluţia
societăţii junimiste şi impactul asupra dezvoltării culturale a societăţii
române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea subliniază importanţa pe care
a avut-o liderul acesteia în definirea finalităţilor activităţii asociaţiei şi
în aplicarea principiilor teoretice. Prin activitatea sa în diferite domenii,
Titu Maiorescu devine un deschizător de drumuri
şi o personalitate marcantă a culturii române.
No comments:
Post a Comment