Eseu Roman Postbelic - relaţiile dintre două personaje ale unui roman studiat, aparţinând perioadei postbelice BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţiile dintre două personaje ale unui roman studiat, aparţinând perioadei postbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese ( de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii spaţiale şi temporale, construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare , limbaj etc. );

- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează, a statutului lor social, psihologic, moral etc.;

- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade / secvenţe narative ale romanului ales;

- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva situaţiei finale / a deznodământului.

Roman realist – obiectiv,  Moromeţii ilustrează preocuparea constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale.  Primul volum, apărut în 1955, impune un personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte limitele tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim nivel,  un roman de familie. Familia rurală este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate. Procesul conduce la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori. În aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.

 Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este structurată pe trei planuri narative principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi pământul. Incipitul fixează clar reperele spaţio-temporale -  „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.

Subiectul se construieşte prin înlănţuire, creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se confruntă cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist românesc le-a ilustrat în toată amploarea lor – problema pământului, efortul continuu de a-şi asigura traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile, respectul pentru familie şi pentru autoritatea consacrată.

Rămas văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare  a lui Moromete. Nemulţumită  că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.

Aşezarea la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari „spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o scenă în care se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care tiparele arhaice supravieţuiesc.  Ritualul mesei dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia foncierii şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti, convinşi că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.

Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează. Ignoră plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării datoriilor de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar permite să pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce îşi dă acordul în privinţa plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă locul din spatele casei, anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica gestul celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă de duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Căderea impunătorului arbore prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii paterne şi anticipează precipitarea evenimentelor.

Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Conflictul surd de pe tot parcursul acţiunii se finalizează în această izbucnire violentă a tatălui care marchează sfârşitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate.

Dacă fiii mai mari ai lui Ilie Moromete înţeleg că adaptarea la structuri sociale noi înseamnă să fugă de acasă, pentru Niculae, cel mai mic dintre copiii familiei, fuga nu este o opţiune. În acest personaj alter-ego, scriitorul sintetizează aspiraţiile unui neadaptat, ale unui om care tinde să-şi depăşească limitele pentru a-şi găsi drumul.

Ilie şi Niculae Moromete devin, în circumstanţele descrise în roman, personaje complementare, a căror evoluţie repetă aceleaşi structuri, în  alte condiţii istorice. În Siliştea – Gumeşti, tatăl este, înainte de război, sufletul întâlnirilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan. Părerea lui este respectată mai mult decât a primarului, el ştie să aplaneze conflicte ( semnificativă în acest sens e scena în care îl calmează pe Ţugurlan, furios că el e mai sărac decât alţi săteni ) şi să impună respect – îl ironizează pe Tudor Bălosu, ia hotărâri care nu sunt contestate ( tăierea salcâmului, plecarea lui Achim la Bucureşti ). După război, Moromete pare să se retragă în spaţii din ce în ce mai strâmte. Poiana fierăriei lui Iocan rămâne o amintire, zăbovitul pe stănoaga podiştei în căutarea unui partener de dialog nu mai are rost când satul e plin de necunoscuţi. Spaţiul în care se limitează este prispa casei proprii, unde se adună câţiva dintre „vechii liberali”, într-o încercare de a regăsi nişte structuri familiare, fără ca, totuşi, discuţiile să le anuleze neliniştile cu privire la ce vor fi vrând „alde” Bilă, Isosică sau Ouăbei. Într-un destin simetric, Niculae parcurge în sens invers nişte etape, de la copilul ignorat în familie până la activistul care e trimis de comitetul regional de partid să supravegheze desfăşurarea campaniei agricole în satul natal, ajungând, însă, să se izoleze la fel ca tatăl pe prispa casei, într-o fermă horticolă de la marginea Bucureştiului. Destinul lui Niculae ilustrează ideea că fiul şi-a însuşit, pe nesimţite, principiile tatălui, chiar dacă, aparent, le contestă. Fiecare dintre cele două personaje se situează pe poziţia contemplatorului, care finalizează evoluţia dificilă a relaţiilor dintre tată şi fiu.

Copilăria lui Niculae este marcată de o dorinţă de neînţeles pentru cei din familia sa şi mai ales pentru tatăl care a crezut întotdeauna numai în principiile ţăranului tradiţional: să meargă la şcoală. În ciuda încăpăţânării tatălui de a nu-i lua în seamă ceea ce el consideră un moft, Niculae perseverează în a merge la şcoală, în puţinul timp pe care i-l lasă îndatoririle din cadrul familiei: mersul pe câmp cu oile şi ajutorul pe care trebuie să i-l dea mamei în treburile gospodăreşti, adică tot ceea ce face un copil obişnuit al unui ţăran din Siliştea - Gumeşti.

Una dintre primele scene ale romanului ilustrează, la nivel simbolic, statutul diferit al băiatului în raport cu ceilalţi membri ai familiei: în scena cinei în familie, Niculae este singurul care nu are un scăunel la masă, fiind nevoit să se aşeze pe jos. Este, în această lipsă de preocupare a tatălui de a modifica dimensiunile mesei după nevoile noii familii, un semn că fiul mai mic nu a atins încă vârsta la care să-i fie luate în seamă necesităţile.

Dintre toţi copiii, Niculae îi seamănă în cea mai mare măsură tatălui, pe care îl înţelege altfel decât o fac fraţii lui mai mari. Este ilustrativă în acest sens scena în care Moromete, întors de la munte după ce face negoţ cu cereale, povesteşte despre întâlnirea cu munteanca cu ochi albaştri, iar Niculae îl ascultă fascinat, descoperind ciudatul dar al tatălui de a transfigura o lume reală într-o poveste plină de vrajă. Tot el imită, maliţios, comportamentul patern, când îi întinde lui Paraschiv, care lucra la poarta nouă, cuiele cu vârful ascuţit în sus, provocând furia fratelui mai mare.

Portretul lui Niculae Moromete se construieşte treptat, predominante fiind modalităţile de caracterizare indirectă. În lumina acţiunilor pe care le întreprinde personajul, dobândeşte relief mai ales portretul moral, din care se desprinde, ca trăsătură dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la ceilalţi, fascinaţia urmăririi spectacolului oferit de indivizii din jur şi mai ales de propria familie. Caracterizarea directă, realizată din perspective altor personaje şi a naratorului, evidenţiază câteva elemente de portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile morale: „Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare.”

Pe măsură ce se maturizează, şi acest fiu al lui Moromete se înstrăinează de familie, niciodată însă definitiv, cum o fac fraţii mai mari, care nu au niciun regret că au părăsit satul. Înstrăinarea de tată are mai multe explicaţii, dar cea mai evidentă este aceea că „Moromete îi spuse că s-a terminat şi cu istoria lui cu studiile, să stea acasă şi să pună mâna pe sapă”. Gestul tatălui de a nu-i mai plăti taxele de şcolarizare este cu atât mai inexplicabil cu cât Moromete are o situaţie financiară satisfăcătoare. Băiatul nu înţelege raţionamentul ascuns al tatălui – dorinţa de a-l păstra măcar pe acest din urmă fiu alături de el, ca să aibă cui să lase „rostul lui” de o viaţă - , iar tatăl nu înţelege încăpăţânarea fiului de a-şi urma destinul.

Devenind activist, sub influenţa noului notar din sat, Niculae crede că „omul are nevoie de o nouă religie a binelui şi a răului” şi declară că va fi „primul apostol” al noii religii. După o perioadă agitată, în care organizează campania de recoltare a cerealelor şi de strângere a cotelor prin satele şi comunele învecinate şi apoi în satul său, Niculae descoperă că „noua religie” în care crezuse cu tot sufletul e, de fapt, un joc politic în care toţi îşi urmăresc interesele, fără să ia în calcul finalitatea acţiunilor pe care le întreprind. „Alde” Isosică, Bilă, Mantaroşie, Gae, Zdroncan, Plotoagă urzesc tot felul de comploturi, fără a le putea finaliza, pentru că interesele lor contrare se anulează reciproc.

Satul devine de nerecunoscut, relaţiile dintre săteni se schimbă, pentru că în comunitatea închisă, în care toată lumea se ştia şi comunica, apar, nu se ştie de unde, „ca dintr-o groapă fără fund”, tot felul de indivizi care nu au nicio legătură cu lumea din Siliştea-Gumeşti. În noile structuri sociale, Ilie Moromete nu-şi mai găseşte locul. Politica, motiv de petrecere şi de amuzament în timpul adunărilor liniştite din poiana fierăriei lui Iocan, devine laitmotivul existenţei rurale în volumul al II-lea. Aristide pune la cale comploturi, ca să distrugă partidul comunist din interior, nimeni nu crede că liberalii şi ţărăniştii nu vor mai avea nici un  cuvânt de spus în privinţa destinelor sociale. Când constrângerile se înmulţesc, însă, oamenii, derutaţi la început, sunt nevoiţi să accepte evidenţa: nimeni nu poate să scape determinismului social. Discuţiile dintre Niculae şi Ilie Moromete dobândesc, în acest context, sensul unei confruntări între două moduri de a concepe viaţa. Tânărul Moromete crede într-o nouă religie a binelui şi a răului şi, odată câştigat de ideile socialismului, devine apostolul lor inflexibil. Ideile fiului întâmpină protestul tatălui, care nu se obişnuieşte cu gândul că ceea ce a făcut el a fost greşit şi că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete că lumea nu trebuie să se schimbe îi conferă acestui personaj o aură tragică. O scenă antologică din al II-lea volum accentuează ideea că Ilie Moromete nu se va obişnui niciodată cu ideile promovate de fiul său. Bătrânul ţăran, udat până la piele de o ploaie de vară, sapă cu hotărâre un şanţ care să-i apere şira de paie, în timp ce în altă parte a satului se pregătesc răsturnări spectaculoase. În încăpăţânarea cu care vrea să apere „nenorocitele paie” se descifrează atât disperarea unui om care nu poate trăi după alte rosturi, cât şi dorinţa de a-i demonstra fiului că „până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul acesta cine ştie ce s-o alege din el!” Deasupra satului de altădată, cu ierarhii sigure, satul adunărilor liniştite şi al dialogurilor pline de spirit, se abat „evenimente pline de viclenie”. Satul arahaic, civilizaţia moromeţiană sunt sortite dispariţiei. Şi autorul , alături de personajul său emblematic, lasă „râurile tulburi ale istoriei să invadeze această mică aşezare liniştită”. ( Eugen Simion )

Exclus din comitetul raional de partid, Niculae nu are altă alternativă decât să-şi urmeze drumul iniţial, adică să-şi finalizeze studiile. Moromete însuşi înţelege că ar fi fost mai bine dacă l-ar fi dat la şcoală la timp, motivaţia bătrânului fiind, însă, alta, decât a fiului: „ca să nu umble el pe urmă de gât cu toţi ăştia ca de-alde Isosică. Vezi, aicea am greşit.” Tatăl şi fiul înţeleg, pe căi diferite, că realitatea vieţii lor se schimbă fundamental: tatăl, stând pe prispă şi conversând cu vechii liberali, fiul participând la colectivizare, deci implicat în acţiune. În cele din urmă, cei doi se întâlnesc în acelaşi punct, Niculae descoperind că frumoasa utopie a „religiei binelui” nu poate supravieţui pentru că nu are o bază ancorată în realitate.

În cei zece ani în care lipseşte de acasă şi toţi cei din sat îl cred mort, Niculae păstrează datele esenţiale ale vieţii din Siliştea, pe care le transferă în spaţiul închis şi izolat al serelor la care a ajuns inginer horticol. Convieţuieşte cu Mărioara Fântână, are un copil cu ea, chiar dacă faptul că nu sunt cununaţi stârneşte mânia Catrinei. În fond, aşa fac şi alţi ţărani din Siliştea copilăriei lui Niculae, care se însoară chiar şi când au copii mai mari.

Din perspectiva aceleiaşi „concepţii despre lume”, conflictele cu Ilie Moromete nu vor fi niciodată atât de adânci încât să fie ireconciliabile. De aceea, discuţiile în contradictoriu ale tatălui şi ale fiului nu sunt decât modalităţi de clarificare a unor principii de viaţă: „Zilele treceau, el avea să îmbătrânească mâine, poimâine şi bărbatu-acesta stătea puţin pe-acasă, cine ştie dacă avea să-l mai vadă… Şi atunci trebuia venit lângă el şi trezit din somn, să se uite la el şi să-l audă vorbind, să-i vadă chipul tânăr cu orice risc, chiar dacă se supără…” La rândul lui, Niculae înţelege că „tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu argumente.”

Mai mult decât fraţii lui, Niculae va conserva mentalitatea ţărănească, iar fiecare acţiune a lui va purta amprenta unei lumi arhaice. E lumea lui Ilie Moromete, pe care tatăl i-o dăruieşte, pe nesimţite, fiului, în lungile discuţii în contradictoriu despre rostul ţăranului pe lume, despre gospodăria agricolă, despre necunoscuţii care ajung peste noapte mai mari în sate, despre lumea copilăriei fiului, care se transformă. Şi lumea această ţărănească, în care bunul simţ primează asupra tuturor celorlalte trăsături, este darul cel mai de preţ pe care tatăl i-l face fiului şi, dincolo de limitele ficţiunii, creatorul personajelor sale.