Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, despre particularităţile de
construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui
Marin preda. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ,
semnificative pentru realizarea personajului ales ( de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
- prezentarea statutului
social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul / conflictele textului narativ studiat;
- relevarea principalei
trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe narative
/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct
de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului
narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.
Roman
realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează
preocupare constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii
rurale. Primul volum, apărut în 1955,
impune un personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte
limitele tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin
acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim
nivel, un roman de familie. Familia
rurală este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari
procese de metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate.
Procesul conduce la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea
modelului şi la impunerea altor valori. În aceste condiţii, supravieţuiesc doar
cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea
ce se consideră structuri perimate.
Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este
structurată pe trei planuri narative
principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în
plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi
Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea
lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi
pământul. Incipitul fixează clar
reperele spaţio-temporale - „În Câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că
timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte
mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se
desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul
se construieşte prin înlănţuire,
creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în
interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară
în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se confruntă cu problemele
universale ale lumii lor, pe care romanul realist românesc le-a ilustrat în
toată amploarea lor – problema pământului, efortul continuu de a-şi asigura
traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile, respectul pentru familie
şi pentru autoritatea consacrată.
Personajul
principal al romanului, creat după modelul real al tatălui scriitorului, este o
prezenţă de neuitat tocmai prin faptul că reuşeşte să-şi păstreze nealterată
substanţa sufletească şi să-şi conserve seninătatea, chiar dacă problemele lui
sunt ale tuturor ţăranilor, de oricând şi de oriunde. Portretul personajului se
defineşte pe parcursul acţiunii, mai ales prin caracterizare indirectă. Această modalitate de caractrizare conduce
la acumularea detaliilor despre existenţa personajului, care se
individualizează puternic atât prin reacţii, gesturi, atitudini, cât şi prin
relaţiile pe care le stabileşte cu celalte personaje.
Rămas
văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din
ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde,
alimentate de Guica, sora mai mare a lui
Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a
recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o
neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie
Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi
nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi
să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale
romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii
compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea
la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi
fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari
„spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a
autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i
cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o scenă în care
se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care tiparele arhaice
supravieţuiesc. Ritualul mesei
dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei. Copiii din prima
căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea
familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte
necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa
câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia foncierii
şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre
fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti, convinşi
că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.
Semnele
crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în
ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează.
Ignoră plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării
datoriilor de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar
permite să pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor
dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce
primul semn simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce îşi dă acordul
în privinţa plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă
locul din spatele casei, anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica
gestul celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă
de duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Copacul are valoare
simbolică. Înalt, impunător, salcâmul conferă măreţie peisajului, fiind ştiut
de toată comunitatea rurală. Copiii îl iau ca punct de reper al jocurilor, iar
curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorită prezenţei acestuia.
Căderea impunătorului arbore prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii
paterne şi anticipează precipitarea evenimentelor.
Achim
pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că
fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban
acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre
ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a
restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la
Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Scena confruntării
finale este magistral construită, din perspectiva naratorului obiectiv. Până în
ultima clipă, Moromete speră că-şi poate recâştiga fiii porniţi pe o cale
greşită. Stăpânirea de sine, arma secretă a lui Ilie Moromete în această confruntare,
îi face, în cele din urmă, pe Paraschiv şi pe Nilă să-şi piardă cumpătul. Tatăl
nu reacţionează împotriva fiilor mai mari, ci dimpotrivă, îşi bate nevasta,
loveşte obrazul fetei care protestează, îi cere lui Niculae un foc. După ce
tensiunea se acumulează până la un punct în care devine aproape palpabilă,
izbucnirea tatălui este înfricoşătoare: Moromete ridică parul, lăsat înadins
lângă uşă, şi loveşte fără cruţare, glasul lui „blând şi sfios” până atunci
transformându-se într-un urlet: „- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule
ce eşti![…] Şi tu, Nilă? Tu, mă? […] Cui nu-i place târla mea, să se ducă! Să
plece!”
Pedeapsa
aplicată şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de
zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o
răzbunare şi mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul acţiunii se
finalizează în această izbucnire violentă a tatălui care marchează sfârşitul
unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu
mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului, consideră că satul şi
realitatea lui sunt perimate. Revolta împotriva autorităţii paterne este
expresia acumulării unor nemulţumiri latente pricinuite de dorinţa de
schimbare. Fără a o conştientiza clar, Paraschiv, Nilă şi Achim se raportează
la mentalitatea oraşului, iar plecarea din sat nu este decât rezultatul nevoii
latente de a lua viaţa pe cont propriu. Interesant este faptul că cei trei vor
reconstitui, în peisajul citadin, tiparul gospodăriei rurale.
Prototip al ţăranului
patriarhal, personajul principal al romanului este o figură aparte a
categoriei ruralului. Capul familiei, eroul lui Marin Preda trăieşte în
convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din
univers. Spirit pătrunzător, contemplativ şi ironic, dispreţuieşte tot ce vine
de dincolo de marginile satului, considerat centru al întregului univers,
ignorând noul şi neîncrezător în posibilitatea vreunei schimbări aducătoare de
bine. Cu o candoare zeflemistă şi înţelepciune meditativă, personajul lui Marin
Preda posedă ştiinţa ascunderii gândurilor şi a rostirii imprevizibile. De o
inteligenţă rafinată, ştie să se facă ascultat de prieteni, să întrerupă
oamenii şi să trăiască o iluzie. „Blând şi nedumerit” uneori, alteori „de o tristeţe aproape
duioasă, nepământească”, „tulbure şi însingurat”, Moromete trece de la umor la
însingurare. Cu plăcerea ieşirii pe scenă, personajul trăieşte voluptatea
reuniunilor duminicale de la fierăria satului, una dintre puţinele plăceri pe
care şi le îngăduie, pentru că Moromete e surprins la începutul evoluţiei sale
în roman la vârsta la care „numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai
pot schimba viaţa unui om”.
Aparenţa
autorităţii necontestate se menţine o perioadă, la fel ca şi iluzia
imuabilităţii lumii din care face parte. În ciuda aparenţelor însă, personajul
este un singuratic. Ipostaze definitorii pentru caracterul său sunt şi acelea
în care se retrage în grădină, singur şi meditativ: „Moromete avea uneori
obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai
întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage în fundul grădinii şi
de a vorbi singur”. Meditaţiile solitare şi puţinii prieteni ( în ciuda
sociabilităţii, singurii cu adevărat toleraţi sunt Cocoşilă şi Dumitru lui Nae
) îl definesc ca substanţă sufletească. Comedia disimulării şi plăcerea
interpretării rolurilor nu vor rezista ca mod de viaţă. Ilie Moromete nu va fi
capabil să îşi apere până la capăt stilul existenţial. Acceptat o perioadă de
soţie şi de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, în cele din
urmă, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina şi fetele îl părăsesc, Niculaie
refuză să-i mai vorbească, neînţelegând gestul tatălui de a nu-i mai plăti
taxele şcolare. Descoperirea faptului că propria concepţie despre viaţă era
eronată, personajul se retrage într-o muţenie care îl va face de nerecunoscut.
Din Moromete cel cunoscut de toţi nu mai rămâne decât capul de humă arsă, făcut
de Din Vasilescu, care priveşte însingurat de pe poliţa lui Iocan metamorfoza
timpului. Criza timpului istoric, anunţată de finalul primului volum ( „Timpul
nu mai avea răbdare” ), se concretizează în prăbuşirea tuturor structurilor
consacrate, prezentată în volumul al II-lea al romanului.
Chiar
dacă reuşeşte să refacă loturile de pământ, chiar dacă îşi regăseşte
seninătatea şi puterea de a ironiza şi de a contempla spectacolul lumii, Ilie
Moromete al volumului al II-lea pare o copie palidă a personajului care
susţine, prin prezenţă, reacţii şi gesturi, întreaga existenţă a comunităţii
rurale din Siliştea – Gumeşti. Singurătatea copleşitoare îl individualizează
puternic pe acest „ţăran” capabil să înţeleagă mai bine decât oricine rosturile
existenţei şi, de aceea, în conflict cu toţi cei care îl înconjoară. Când
înţelege că esenţa existenţei sale – principiul potrivit căruia un mod de viaţă
corect se întemeiază în primul rând pe respectul autorităţii câştigate prin
experienţă – nu mai are valoare, Ilie Moromete renunţă la lupta cu fiii săi şi
chiar cu propriul destin.
Portretul
fizic aproape lipseşte: detaliile se referă la o vârstă incertă, a maturităţii
depline, sugerată direct de narator
printr-o construcţie deosebită prin semnificaţii – „avea acea vârstă între
tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba
firea cuiva” – şi la capul de humă arsă pe care i-l face Din Vasilescu în
poiana fierăriei lui Iocan. Probabil că din dispersarea personajului în
relaţiile cu cei din jur rezultă farmecul său aparte, imposibil de
definit.
„Cel
din urmă ţăran”, fire contemplativă care nu îşi mai găseşte locul în mediul
până atunci familiar, părăseşte scena istoriei cu o demnitate memorabilă –
„Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!” În cazul lui Ilie
Moromete, personajul subjugă mediul formator. Ritualurile mecanice ale
existenţei rurale nu funcţionează în cazul lui decât într-o mică măsură, pentru
că Moromete are darul neobişnuit de a pune lumea sub semnul întrebării. Pentru
el, rutina cotidiană nu înseamnă a trăi la nivelul instinctelor, ci a descoperi
partea nevăzută a evenimentelor. Aşadar, a ieşi din tipare. Este interesant de
remarcat că acest personaj care depăşeşte canoanele tipului realist rămâne una
dintre cele mai memorabile figuri de ţăran din literatura română.
No comments:
Post a Comment