Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, în care să prezinţi particularităţi
ale comicului de situaţie într-o comedie
studiată. În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru
trăsături ale comediei, ca specie dramatică;
- evidenţierea a patru
elemente de construcţie a subiectului dramatic şi de compoziţie ale speciei
dramatice comedia (conflicte dramatice, intrigă, scenă, relaţii temporale şi
spaţiale, act, tablou, indicaţii scenice etc. );
- exemplificarea comicului de situaţie, prin referire la
două scene / situaţii semnificative din textul ales;
- exprimarea unei opinii
argumentate despre îmbinarea, în textul ales, a comicului de situaţie cu altă
formă / alte forme de manifestare a comicului ( de limbaj, de caracter, de
moravuri etc. )
Comicul
se defineşte, în sens larg, drept tot ceea ce stârneşte râsul. Este un fenomen
antropologic, propriu naturii umane. Modalităţile care stârnesc râsul, ca şi
sensibilitatea la comic diferă de la o epocă la alta, de la o cultură la alta,
de la individ la individ. Un element esenţial în declanşarea efectului comic
pare a fi contrastul sau nepotrivirea ( între aparenţă şi esenţă, între
pretenţii şi realitate, între aşteptări şi rezultate, între viu şi mecanic etc.
). Pentru a fi receptat cu o atitudine binevoitoare, de detaşare amuzată,
contrastul comic trebuie să fie inofensiv, să nu producă suferinţă sau daune.
Principalele forme de realizare a comicului în dramaturgie sunt comicul de
situaţie, de caractere sau de moravuri şi de limbaj.
Comedia
este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate
moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea
a diferite tipuri de comic. Ca trăsături
generale ale comediei pot fi menţionate: destinată să provoace râsul,
personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general
umane, eroii întruchipând caractere ( parvenitul obraznic, sclavul şiret,
aristocratul mândru ); conflictul se plasează între aparenţă şi esenţă ( doar
aparent, valorile sunt false ); deznodământul este vesel, stilul – parodic.
Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior, şi
ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor
Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care,
ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a
instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în
seria operelor caragialiene care au în centru vanitatea.
Acţiunea
piesei se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al
unei campanii electorale. Aici are loc conflictul
între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, care aspiră spre o
carieră politică, şi grupul conducerii locale ( prefectul Ştefan Tipătescu,
„prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi forţa rivalii să-l propună
candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă cu un şantaj. Instrumentul
de şantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe
Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de
un cetăţean turmentat şi subtilizată de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe,
care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi
„conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.
Când
conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o
„lovitură de teatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut
pe lista candidaţilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacţiile
celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător,
Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu –
nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având
„puţintică răbdare” şi gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a
contesta ordinele „de sus”.
Interesele
contrare determină un conflict deschis
în timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la
cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta pierde
pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense
„coanei Joiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia
politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Caţavencu, numai că la un nivel mult
mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbă tactica parvenirii,
flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul
cetăţeanului turmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni”
dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „în unanimitate”, Nae Caţavencu ţine
un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând reconcilierea
foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de
mutica săltăreaţă condusă de Pristanda.
Tehnica de construcţie a
subiectului este aceea a amplificării treptate a
conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmaţi de un
eveniment dezvăluit parţial. Apoi, în prim plan apare Caţavencu, şantajistul,
iar această prezenţă conturează conflictul fundamental, care asigură unitatea
de acţiune a piesei. La acest conflict, se adaugă conflicte secundare, determinate de intervenţiile cuplului
Farfuridi – Brânzovenescu şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele lui
Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele,
ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.
Amplificarea
conflictului se realizează prin: intrările repetate ale cetăţeanului turmentat,
care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că, neaducând
scrisoarea, conflictul declanşat de pierderea ei nu se stinge; apoi, prin
evoluţia adversarilor; Caţavencu e înfrânt, deşi pare că va câştiga, iar
Tipătescu – Trahanache – Zoe triumfă, deşi erau pe punctul de a pierde.
Interferenţa finală a intereselor tuturor personajelor aflate în conflict
accentuează atitudinea ironică a dramaturgului, pentru că foştii adversari se
împacă, satisfăcuţi de ceea ce au obţinut, dar, mai ales, de propria imagine.
Satisfacţia vanităţii defineşte scena finală.
Acţiunea
piesei este divizată în patru acte,
fiecare structurat într-un anumit număr de scene. Actul I cuprinde 9 scene, actul al II-lea – 14 scene, actul al III-lea
– 7 scene, iar actul al IV-lea – 14 scene.
Scenele se construiesc pe baza replicilor
personajelor, care conturează conflictele
dintre diferite personaje, în funcţie de interesele care le apropie sau le
despart. Replicile personajelor sunt esenţiale pentru construirea textului
dramatic, dialogul şi monologul fiind modurile principale de expunere, care
contribuie la caracterizarea personajelor şi la evoluţia acţiunii.
Indicaţiile scenice sau
didascaliile sunt un element particular de compoziţie a
textului dramatic, care oferă informaţii despre personaje sau despre modul în
care trebuie interpretat un rol. Prin intermediul didascaliilor, autorul le
fixează personajelor un anumit statut social: Ştefan Tipătescu „prefectul
judeţului”, Agamemnon Dandanache – „vechi luptător de la ’48”, Zaharia
Trahanache – „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral,
Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi altor comitete şi comiţii” etc. În
text, didascaliile oferă informaţii cu privire la mimică, gesturi, atitudini,
intensitatea tonului cu care sunt rostite replicile: „Pristanda ( uitându-se pe
sine şi râzând ): Curat condei! ( luându-şi numaidecât seama, naiv): Adicăte,
cum condei, coane Fănică?”
O scrisoare pierdută combină mai multe surse ale
comicului într-un tot armonios, care subliniază arta dramaturgului. Comicul
de situaţie rezultă din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor grupuri
insolite ( triunghiul conjugal Zoe – Trahanache – Tipătescu, cuplul Farfuridi –
Brânzovenescu ). I. L. Caragiale foloseşte scheme tipice, preluate din
literatura comică universală, susţinând comicul de situaţie prin: încurcătură (
determinată de pierderea scrisorii ); confuzie ( între personaje - Agamiţă Dandanache îl confundă pe Ştefan
Tipătescu cu Zaharia Trahanache: „Si dumnealui? Bărbatul dumneaei?” );
coincidenţă ( situaţii similare – Agamiţă Dandanache foloseşte o metodă de
parvenire politică asemănătoare cu aceea a lui Caţavencu, numai că la un nivel
mai înalt ); echivoc; revelaţiile succesive ( personaje care se dezvăluie pe
măsură ce participă la acţiune – cazul lui Ghiţă Pristanda, care se dovedeşte
foarte puţin onest, în ciuda afirmaţiilor sale ); quiproquo – ul (substituirea
lui Nae Caţavencu prin personajul – surpriză ); acumularea progresivă (
intrările repetate ale cetăţeanului turmentat ); repetiţia ( a doua situaţie de
şantaj care are acelaşi scenariu ); evoluţia inversă ( grupul Zoe – Trahanache
– Tipătescu pare că pierde lupta electorală, dar o câştigă, în timp ce Nae
Caţavencu pierde o bătălie care părea câştigată ); interferenţa ( grupurile de
interese ).
Prezenţa
triunghiului conjugal este una dintre cele mai importante modalităţi de
construcţie a comicului de situaţie. Scena în care Tipătescu, Zoe şi Zaharia
sunt reuniţi şi discută despre scrisoarea de dragoste este emblematică pentru
sublinierea intenţiilor ironice ale autorului. Zoe se preface că leşină, ofensată
de acuzaţiile care i se aduc, Tipătescu spumegă de furie, iar Zaharia
Trahanache, mimând perfect inocenţa,
caută o modalitate de contraşantaj: „Trahanache (îngrijind-o, după ce a pus-o
cu ajutorul lui Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui?
o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (toţi o îngrijesc) Ei! ţi-am spus că
l-am prins pe onorabilul cu alta mai boacănă... […](bătând cu putere în palmele
Joiţichii): Cu altă plastografie... Ce plastograf!” ( actul I, scena IX ).
Comicul
de situaţie dobândeşte în această comedie un aspect particular, fiind
modalitatea prin care autorul finalizează conflictul. De aceea, şantajul cu
ajutorul scrisorii pentru a accede la funcţia de deputat este reluat în final,
la alt nivel: Agamiţă Dandanache – „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie
decât Caţavencu” – foloseşte tot o scrisorică de amor pentru a fi impus pe
lista candidaţilor „de la centru”. Scenele din ultimul act al comediei, în care
Dandanache repetă povestea cu „scrisorica de amor” a unui „becher” ( „Nu spui
ţine – persoană importantă” ) îngroaşă comicul de situaţie, accentuând
grotescul personajelor, prin reliefarea ideii că „la centru”, oricine, chiar şi
senilul candidat impus în ultima clipă, are acces la instrumentele de şantaj, care
devine un automatism. Aşadar, situaţiile comice repetitive accentuează
intenţiile moralizatoare ale autorului.
Alături
de comicul de situaţie, sunt valorificate şi alte tipuri de comic. Comicul
intenţiilor rezultă din atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi
de oameni. Substanţa piesei este supusă unor modalităţi de tratare diferite
ironică, umoristică, sarcastică, grotescă. I. L. Caragiale este un scriitor
obiectiv, în sensul capacităţii de a crea viaţă, dar nu e un scriitor
indiferent. El pare că-şi iubeşte personajele, este îngăduitor faţă de ele, dar
nu iartă trăsăturile ridicole, tratându-le cu ironie, cu umor, punându-le în
situaţii absurde sau groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-le
la condiţia simplificată a marionetei. Cu ironie sunt trataţi Tipătescu, Zoe,
în manieră satirică e prezentat Nae Caţavencu, umoristică – cetăţeanul
turmentat, grotescă – Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache.
Unul
dintre cele mai importante tipuri de comic valorificate în piesă este comicul
de caracter. Caragiale creează o tipizare comică, dar eroii lui au
întotdeauna numeroase elemente – de situaţie socială şi intelectuală, de
temperament, de limbaj etc. – care-i particularizează, astfel că nici unul nu
seamănă cu celălalt. Scriitorul şi-a afirmat în repetate rânduri această
viziune asupra personajelor, susţinând că „natura nu lucrează după tipare, ci-l
toarnă pe fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul
într-alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi
faci haz de ei”. Pompiliu Constantinescu identifica nouă tipuri de personaje în
comediile lui I. L. Caragiale: încornoratul ( Dumitrache, Trahanache, Pampon,
Crăcănel ), primul amorez (Chiriac, Rică, Tipătescu, Nae Girimea ), tipul
cochetei şi al adulterinei ( Ziţa, Veta, Zoe, Didina, Miţa ), tipul politic şi
al demagogului (Nae Caţavencu, Farfuridi, Dandanache ), cetăţeanul ( conu Leonida, cetăţeanul turmentat ),
funcţionarul (catindatul ), confidentul ( Efimiţa ), raisonneur-ul ( Nae
Ipingescu, Brânzovenescu ), servitorul ( Pristanda ). Dacă este luată în
considerare trăsătura de caracter dominantă, personajele din O
scrisoare pierdută pot fi clasificate şi altfel: Trahanache e ticăitul,
Zoe – femeia voluntară, Caţvencu – ambiţiosul demagog, Farfuridi – prostul
fudul, Dandanache – prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat – naivul, iar
Pristanda – slugarnicul. Deasupra trăsăturilor de caracter individualizatoare
se situează, în cazul eroilor acestei comedii, o trăsătură de caracter cu rol
de uniformizare, dar creând numeroase situaţii comice – vanitatea. În acest
fel, comicul de intenţie, comicul de caracter şi comicul de situaţie reliefează
un defect uman pe care autorul vrea să-l
îndrepte.
Toate
tipurile de comic ilustrate de această comedie susţin intenţiile autorului,
care vrea să moralizeze, fără a răni. Provocând râsul receptorului, I. L.
Caragiale îl invită să mediteze profund asupra propriului orgoliu şi să se
desăvârşească.
No comments:
Post a Comment