Eseu COMEDIE - personajul preferat dintr-un text narativ sau dintr-un text dramatic BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu de 2 -3 pagini despre personajul preferat dintr-un text narativ sau dintr-un text dramatic  studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Caricatura în opera lui Caragiale este îndeobşte eminent amuzantă. Caragiale a fost un demon al veseliei. […] Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar excepţionala lui capacitate de observare le-a făcut să fie păpuşi de caracter, dotate, printr-o strictă îngrijire artistică, cu o anumită putere de exactă evocare.” ( Paul Zarifopol )

Opera dramatică este un text literar destinat reprezentării scenice şi construit în principal prin dialog. O lucrare dramatică are două modalităţi distincte de prezentare a informaţiei: replicile, adică intervenţiile personajelor, care constituie aspectul literar al textului; indicaţiile scenice ( didascalii ), adică sugestiile privitoare la decoruri, mimică, gesturi, lumini,costume, fond sonor şi care vizează realizarea spectacolului.

Personajul din textul dramatic are trăsături particulare în raport cu personajul din textul epic. El se prezintă direct, prin ceea ce spune şi prin felul în care acţionează. Predominante, în textul dramatic, sunt modalităţile de caracterizare indirectă, realizată prin intermediul acţiunilor, al atitudinilor adoptate de personaj şi prin limbaj. O modalitate specifică de caracterizare a personajului din textul dramatic sunt didascaliile, care pot reprezenta o modalitate de caracterizare directă, făcută din perspectiva autorului sau o modalitate de caracterizare indirectă, prin consemnarea reacţiilor personajului în raport cu anumite evenimente.

Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care, ajunşi la putere şi roşi de ambiţie, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în seria operelor caragialiene care au ca temă vanitatea.

Acţiunea se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al unei campanii electorale. Timpul şi spaţiul acţiunii – capitala unui judeţ de munte, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul unui proces electoral – sugerează universalitatea situaţiilor prezentate şi accentuează caracterul moralizator al intrigii şi al situaţiilor prezentate. Aici are loc conflictul dintre ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, care aspiră spre o carieră politică, şi grupul conducerii locale ( prefectul Ştefan Tipătescu, „prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi forţa rivalii să-l propună candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă cu un şantaj. Instrumentul de şantaj este „o scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe, care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi „conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.

Când conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o „lovitură de teatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un nume necunoscut - Agamemnon Dandanache. Reacţiile celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător, Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu – nervos. Trahanache este sigurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având „puţintică răbdare” şi gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a contesta ordinele „de sus”.

Interesele contrare determină un conflict deschis în timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense „coanei Joiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Caţavencu, numai că la un nivel mult mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbă tactica parvenirii, flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul cetăţeanului turmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „în unanimitate”, Nae Caţavencu ţine un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând reconcilierea foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de muzica săltăreaţă condusă de Pristanda.

Dacă la personajele comediilor anterioare ( O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea) posibilitatea şi dorinţa de a-şi depăşi mediul erau limitate sau inexistente, condiţia eroilor din O scrisoare pierdută se distinge, dimpotrivă, printr-un acces mai liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice şi legat de aceasta printr-o puternică dezvoltare a instinctelor parvenirii. În Noaptea furtunoasă vanitatea apare mai ales ca automulţumire. În Conu Leonida faţă cu Reacţiunea -  ca autoînşelare. În Scrisoarea pierdută, vanitatea devine sinonimă cu ambiţia. Această pornire ocupă primul plan al atenţiei. Pentru desfăşurarea ei, este ales un moment de maximă încordare a ambiţiilor, care se măsoară şi se definesc reciproc, stabilind o dată cu aceasta cele mai însemnate repere de caracter. „Caricatura în opera lui Caragiale este îndeobşte eminent amuzantă. Caragiale a fost un demon al veseliei. […] Caragiale a dat adeseori figurilor lui mecanism de marionete, dar excepţionala lui capacitate de observare le-a făcut să fie păpuşi de caracter, dotate, printr-o strictă îngrijire artistică, cu o anumită putere de exactă evocare.” (Paul Zarifopol )

O primă categorie de ambiţioşi reuneşte câteva figuri sub semnul tendinţei de a păstra o situaţie statornică, de a-şi apăra poziţia socială. În această serie se înscriu Zaharia Trahanache, Zoe Trahanache şi Ştefan Tipătescu.

Zoe Trahanache este unul dintre personajele principale ale textului, cea mai distinsă dintre toate personajele feminine ale teatrului caragialian. Nimic nu o încadrează în categoria ignorantelor sau a femeilor vulgare, deşi acest personaj feminin reprezintă tipul cochetei şi al adulterinei. Zoe Trahanache are un rol esenţial în construirea conflictului comic, dat fiind faptul că ea pierde scrisoare de dragoste pe care i-o adresează Tipătescu. De la acest eveniment banal, intriga comediei va lua amploare, tehnica alcătuirii conflictului fiind aceea a „bulgărelui de zăpadă” în rostogolire. Ca statut social, Zoe are o poziţie importantă, fiind soţia unuia dintre cei mai respectaţi oameni din judeţ. Chiar dacă respectul pentru Trahanache este numai o aparenţă, în conformitate cu convenţiile speciei în care se încadrează personajul, Zoe ţine la acest statut social şi nu vrea să se compromită. Desigur, morala care i-ar fi cerut să-i fie fidelă soţului îi lipseşte, dar, ca orice personaj comic al lui Caragiale, Zoe e foarte sensibilă la aspectele sociale. De aceea, rolul ei în acţiune este foarte important. Insistentă şi energică, Zoe îşi afirmă punctul de vedere cu hotărâre, capabilă să subordoneze totul: „Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările ( cu energie crescândă ) şi am să lupt!”

 Zoe este un personaj voluntar, care joacă o comedie a slăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de şantaj sentimental. Chiar dacă ambiţia lui Tipătescu îl împinge să nu ia în seamă pretenţiile lui Caţavencu ( a respinge pretenţiile lui Caţavencu ar însemna s-o compromită pe Zoe şi să-şi distrugă orice poziţie în politica locală; a le satisface – să ridice împotrivă-i toate forţele centrale, ratându-şi astfel definitiv ascensiunea, până atunci numai amânată ), ambiţia lui Zoe se impune, pentru că ea nu are nici un motiv să dorească avansarea lui Tpătescu, fiind preocupată numai de menţinerea funcţiei lui actuale ( „Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?” ). Restul îi apare derizoriu în raport cu pericolul care o pândeşte: „Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor…” De aici exasperarea ei în faţa rezistenţei prefectului şi hotărârea înfrângerii încăpăţânării lui cu orice preţ. Situaţia dobândeşte accente dramatice. Zoe adoptă vocabularul specific unei eroine de dramă romantică, dar vorbele ei sunt lipsite cu desăvârşire de suportul emotiv adecvat: „Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit totul pentru tine…” În realitate, eroina nu a jertfit decât o fidelitate conjugală precară, singurul „sacrificiu” veritabil aparţinându-i lui Tipătescu, rămas în judeţ la insistenţele ei. Contradicţia apare cu atât mai pregnantă, cu cât Zoe dovedise puţin înainte că nu e dispusă să renunţe la nici unul dintre atributele poziţiei sale în societate. Scenele dintre Zoe şi Tipătescu parodiază toposuri din dramele romantice ( fuga perechii de îndrăgostiţi, ruperea legăturilor cu un mediu ostil, care se opunea împlinirii sentimentelor ): „Tipătescu:  Atunci, dacă nu e altă scăpare… Zoe! Zoe! Mă iubeşti…

Zoe: Te iubesc, dar scapă-mă.

Tipătescu: Să fugim împreună…

Zoe ( retrăgându-se ): Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?

Tipătescu ( descurajat ): Atunci nu ne rămâne nimic de făcut!

Zoe: Ba da!

Tipătescu: Ce?

Zoe: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!”

Considerentele de reputaţie socială şi carieră politică şi-au subordonat în întregime sentimentul, care – pentru o mai pregnantă ilustrare a cheii comice – se exprimă prin epistole de un gust îndoielnic ( „Nu mă aştepta prin urmare şi vino tu la cocoşelul tău, care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori” ) şi prin fraze care îşi trădează originea livrescă ( „A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta!” ). În aceeaşi notă comică se înscriu leşinurile lui Zoe şi revenirile instantanee. Cu asemenea manifestări ce demonstrează cele mai adânci trăiri de care sunt capabili, Zoe şi Tipătescu păstrează unitatea de atmosferă a comediei, ferind-o de orice alunecare sentimentală. Cuplul conferă diversitate tipurilor de personaje ilustrate şi astfel viziunea de ansamblu a comediei câştigă în obiectivitate.

Zoe Trahanache este caracterizată mai ales indirect, deoarece această modalitate de caracterizare este specifică genului dramatic. Personajul dramatic se defineşte prin acţiunile sale, prin atitudini, prin limbaj. Relaţia lui Zoe cu Tipătescu o încadrează în tipul cochetei adulterine, care acţionează în conformitate cu datele caracterologice impuse de acest tip. Ea e ambiţioasă, voluntară, obişnuită să domine şi să-şi impună voinţa. De altfel, i se subordonează Tipătescu, Trahanache şi, diplomatic, chiar Caţavencu, unul dintre personajele care înţeleg exact rolul ei în viaţa publică a reşedinţei judeţului de munte.

 Caracterizarea directă rezultă din relaţiile pe care le stabileşte cu celelalte personaje, din ale căror cuvinte se desprind şi alte trăsături de caracter, susţinând comicul de situaţie şi comicul de intenţie. Zaharia o crede fragilă, sensibilă şi vrea să o protejeze de vestea şantajului: „Biata Joiţica! Să nu cumva să-i spui, să nu cumva să afle! Cum e ea simţitoare!...” Caţavencu şi-o doreşte aliat în lupta electorală, conştient de puterea ei: „Madam, madam Trahanache, eşti un înger…” Cetăţeanul turmentat are, în finalul piesei, o replică insinuantă la culme, sugerând ironia autorului la adresa propriilor personaje: „În sănătatea coanii Joiţichii! Că e ( sughite ) damă bună!”

Autocaracterizarea susţine acelaşi comic de intenţie, accentuând contrastul dintre imaginea personajului despre sine şi imaginea reală: „Eşti un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ţi-o dovedesc…”

Didascaliile consemnează mai ales acţiunile personajului, care se dovedeşte foarte activ, agitat, implicat în conflicte. Alte indicaţii scenice oferă date despre trăirile şi sentimentele personajului: „cu dignitate”, „plânge”, „se plimbă agitată”. 

Zoe e ridicolă prin manifestări, dar, spre deosebire de alte personaje feminine din teatrul lui I. L. Caragiale, nu e ironizată până la sarcasm. Într-o oarecare măsură, reacţiile ei se justifică dacă se ţine seama de poziţia socială dobândită cu efort şi de dorinţa ei arzătoare de a nu-şi pierde influenţa de care este conştientă. Spre deosebire de Miţa Baston sau de Didina Mazu, Zoe Trahanache a depăşit stadiul mahalalei şi nu mai vrea să se întoarcă acolo.