Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre
particularităţile nuvelei, prin referire la o operă literară studiată. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a două caracteristici ale speciei
literare nuvelă, existente în opera
literară studiată;
- prezentarea, prin referire la nuvela studiată, a
patru elemente de construcţie a subiectului şi / sau ale compoziţiei ( de
exemplu: acţiune, secvenţă narativă,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia personajelor, incipit, final,
perspectivă narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea relaţiilor dintre două personaje,
reprezentative pentru nuvela studiată;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat,
despre modul în care se reflectă o idee sau tema în nuvela pentru care ai
optat.
Nuvela
este o specie a genului epic în proză cu o acţiune mai amplă decât a schiţei şi
a povestirii şi cu o construcţie mai complexă, datorită conflictelor mai
numeroase, numărului crescut de personaje, precum şi posibilităţii de evoluţie
a personajelor principale.
Specia
are câteva caracteristici. Întinderea oscilează
între extreme: există nuvele de zece pagini(Fefeleaga,
de Ion Agârbiceanu), apropiate de povestire, şi nuvele de o sută de pagini (Moara cu noroc, de Ioan Slavici),
“micro-romane”; subiectul şi construcţia
sunt clar determinate; personajele
sunt caractere deja formate şi se conturează, în general, în stări
conflictuale; timpul şi spaţiul sunt
clar determinate: de la câteva ore şi un singur loc de desfăşurare la durate
mai mari (luni sau ani) şi pendulări între diferite locuri; relaţia narator-personaj tinde spre
obiectivare: naratorul nu se implică în subiect şi se detaşează de personaje; titlul se confundă uneori cu numele
personajului principal, alteori anunţă tema în chip direct sau simbolic sau
indică punctul de convergenţă ori de conflict al momentelor subiectului.
Nuvela
istorică dezvoltă o acţiune inspirată, de obicei, din fapte şi evenimente
reale. Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, apare la Iaşi, în 1840,
în primul număr al revistei Dacia
literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura
română. Nuvela, de întindere medie, prezintă, într-o construcţie echilibrată,
ultimii ani ai domniei personajului eponim.
Ca
structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare
precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o
înlănţuire
de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului
principal. Expoziţiunea prezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu
în Moldova, cu ajutor străin. Întors
în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de
patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că
„norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi
hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de
tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a
nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.
Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei
nuvele, se prefigurează de la început: boierii nu sărută poala
voievodului, Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele implicate în acest conflict
exterior au interese şi concepţii diferite. Întâlnirea lui Lăpuşneanu
cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Fiecare dintre cele
patru motouri are funcţie rezumativă, anticipând acţiunea prezentată în partea
nuvelei pe care o precede. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice
împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine
posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului
ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de
sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o
aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă
domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în
faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”
Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, este timidă
şi determină o reacţie violentă a soţului, care „duce mâna la hamger”.
Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan
este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la
biserică la un ospăţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea
caracterului personajului principal. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine
o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-şi intenţiile,
Lăpuşneanu face efortul de a-şi domina trăirile interioare, iar acest efort
transpare în aspecte fizionomice: „era foarte galben la faţă”.
Discursul
este un „model” de ipocrizie. Scena dezvăluie un personaj foarte inteligent,
care ştie să-şi calculeze reacţiile şi gesturile astfel încât să obţină efectul
scontat. Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deşi menirea lui este
de a impresiona asistenţa prin retorism. Gesturile dau veridicitate cuvintelor:
„îşi făcu cruce”.
La
palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest
eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti
care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului
despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa
porţilor ferecate. O voce din mulţime se impune ca voinţă, determinând
cristalizarea cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui Moţoc vrem!” .
Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind
motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul
îndeplinindu-şi promisiunea iniţială: „Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va
mânji de sângele tău, te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai
uşurezi de blăstemurile norodului”. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător
al intereselor „prostimii”, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători.
„Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente:
Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor
este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este
respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.
Lăpuşneanu
se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de
fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor
domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi
revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se
află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun
doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna
ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj
episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi
disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă
soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului
este însă evidentă. El foloseşte, referindu-se la domnitor, o formulă pentru
iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul
acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc
tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu
să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.”
Ultima
ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” –
rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a
dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta
concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care
face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi
timpul relatării ) : „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care
lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el,
unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.
Perspectiva asupra
evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient.
Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între
evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate. Caracterul
liniar nu exclude întreruperile (întoarceri
în timp, pauze descriptive ). De exemplu, scena
întâlnirii dintre doamna Ruxanda şi Alexandru Lăpuşneanu este precedată de
relatarea acţiunilor domnitorului, care au drept consecinţă instaurarea
autorităţii acestuia asupra boierilor şi este întreruptă de o retrospectivă (destinele urmaşilor lui
Petru Rareş – Iliaş, Ştefan şi Ruxanda ) şi de o pauză descriptivă (portretul doamnei – vestimentaţie, figură, stare
de spirit ).
Partea
a treia a nuvelei are un accentuat caracter dramatic. Compusă din şase scene
– cuvântarea lui Lăpuşneanu în biserică, sosirea boierilor la palat, dispunerea
acestora în jurul mesei, ospăţul, măcelul, adunarea mulţimii şi sacrificarea
lui Moţoc, construirea piramidei din capetele boierilor ucişi – această parte a
nuvelei are un rol esenţial în ilustrarea stilului narativ abordat de C.
Negruzzi. Decorurile se schimbă – de la biserică la sala de ospeţe -,
personajele sunt distribuite în „scenă” astfel încât să evidenţieze personajul
principal. Acesta este pus să evolueze în faţa unui public larg sau foarte
restrâns, ceea ce creează o tensiune acumulată până în momentul
deznodământului. Succesiunea climax – anticlimax pregăteşte momentul
sacrificării lui Moţoc. Momentele tensionate alternează cu pauze descriptive (
cuvântarea de la biserică şi sosirea boierilor la palat sunt urmate de o
descriere minuţioasă a obiceiurilor legate de ospeţele organizate la Curte ). Naratorul
omniscient accentuează trăsăturile personajului principal, ca un
regizor care fixează lumina reflectoarelor pe un actor,urmărindu-i reacţiile şi
gesturile: „Cât pentru Lăpuşneanu, el
luase pre Moţoc de mână şi se trăsese lângă o fereastră deschisă de unde privea
măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde, ca să placă
stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu
adevărat era groază a privi această scenă sângeroasă. Închipuiască-şi cineva …”
Legătura narator – cititor ( „Închipuiască-şi cineva…” ) subliniază construcţia
dramatică a scenei, întrucât realizează unirea tuturor instanţelor narative –
narator, personaj, cititor – printr-un discurs care aduce în momentul
prezentului întreaga acţiune. Reacţiile
personajului secundar Moţoc potenţează trăsăturile de caracter ale personajului
principal, caracterizat direct succint („El râdea” – „iar Moţoc … simţea
părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind” ). Surprins în relaţie cu un singur personaj – Moţoc – sau cu un personaj
colectiv – boierii ( adunaţi fie la biserică, fie la palat ) – Lăpuşneanu se
defineşte treptat, ca un personaj puternic individualizat, caracterizat
complex. Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două
dimensiuni: una socială, exterioară, şi una psihologică, interioară.
Dimensiunea socială îl încadrează în tipologia domnitorului despotic şi
autoritar, care întreprinde o serie de acţiuni menite să-i consolideze
autoritatea. Până la un punct, acţiunile lui Lăpuşneanu sunt justificate.
Altele frizează patologicul, dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge
şi incapabil să se controleze. Relaţiile
cu cei din jur sunt de natură conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu
– doamna Ruxanda, Lăpuşneanu – mitropolitul Teofan. Dimensiunea psihologică se
construieşte prin raportare la conflictele exterioare. Foarte rar, apar notaţii
ale autorului care sugerează anumite trăsături de caracter: „urâtul caracter”,
„deşănţată cuvântare”. Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia
personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul
acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca
personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin
ficţiune.
Nuvela
lui Costache Negruzzi devine model prin respectarea elementelor clasice de
construcţie a speciei. Tema istorică îi înlesneşte autorului demersul
moralizator, prin prezentarea unui personaj ale cărui trăsături de caracter îl
situează, adesea, în sfera patologicului. Valorificând o sursă de inspiraţie
indicată de Mihail Kogălniceanu în articolul – program al romantismului
românesc, Costache Negruzzi creează o operă emblematică pentru specie în
literatura română.
No comments:
Post a Comment