Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, despre temă şi viziune despre
lume reflectate într-un text poetic eminescian, pornind de la ideile
exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Un fapt izbitor: obişnuit, în
centrul poeziilor lui Eminescu stă un simbol reprezentând o tipică valoare
ideală.” ( D. Caracostea, Simbolurile lui Eminescu )
Romantismul
este un curent literar, dar şi un mod de a fi, atât al individului, cât şi al
culturilor. S-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit
până în a doua jumătate a secolului XIX. Caracterizat printr-o anumită vocaţie
a absolutului, creatorul romantic se defineşte prin hipersensibilitate,
printr-o anumită beţie a sentimentelor, o stare de tensiune permanentă şi
iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin intermediul
simbolului şi al metaforei. ( Vera Călin, Romantismul ) Programul
realizat de scriitorii romantici se opune, în lunii mari, esteticii clasiciste.
Romantismul este un curent al afirmării specificului naţional, prin raportare la
valori de circulaţie universală. Spre deosebire de clasicism, care este un
curent al elitelor, romantismul aspiră spre veridicizarea caracterelor şi a
situaţiilor.
Tema,
eroii, conflictul, subiectul au o structură
afectivă. Eroii au trăsături excepţionale şi acţionează în împrejurări
excepţionale. Ca surse de inspiraţie sunt căutate istoria, folclorul şi
frumuseţile naturii. Se cultivă specificul naţional, se exaltă trecutul glorios
şi se critică prezentul decăzut. Romanticii preferă evaziunea în vis, în
trecut, într-un decor exotic ( de basm oriental ). Se cultivă fantasticul prin
eroi, prin teme, procedee. Cadrul preferat este nocturn, apar elemente
specifice: luna, noaptea, lacul, steaua. Natura nu mai este surprinsă din
perspectivă statică, ci răspunde la sentimentele celui care se înscrie într-un
anumit cadru natural. Sentimentele eului liric şi peisajul descris intră în
consonanţă, întrucât natura oferă protecţie.
Romantismul
propune propriul inventar de teme şi motive literare, dintre care temele dominante
sunt dragostea, natura, timpul, efemeritatea destinului uman, aspiraţia către
absolut, geniul, singurătatea, meditaţia nocturnă, visul şi reveria, viaţa ca
vis etc.
Tema unei
opere literare se defineşte drept aspectul cel mai general al realităţii
surprins de autor. Această realitate poate fi filtrată de sensibilitatea
creatorului astfel încât să dea naştere unui univers imaginar propriu,
particular, cu trăsături şi legi specifice. Tema reprezintă elementul central
din structura operei literare, realizându-se în poezie printr-o succesiune de
motive lirice.
Creaţia
eminesciană se înscrie dominant în zona de influenţă a romantismului, deşi
poetul ajunge, în perioada sa de maturitate, să caute perfecţiunea clasică a
expresiei artistice şi creează deschiderea către starea de spirit simbolistă.
Opera poetului cuprinde toate marile teme şi motive romantice, fie că sunt
valorificate în poeme ample, precum tema omului de geniu, reprezentată în Luceafărul,
Scrisoarea I, fie că apar în poeme mai reduse ca dimensiuni, care
accentuează perfecţiunea formală, ca Dorinţa, Lacul, Floare albastră.
Luceafărul este unul dintre cele mai ample poeme eminesciene
care dezvoltă tema romantică a
condiţiei geniului într-o societate incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte.
Pusă sub semnul lui „A fost odată”, povestea Luceafărului îşi are originea
într-un basm, Fata în grădina de aur. Eminescu l-a citit în versiunea
germană, aşa cum a fost publicat de Richard Kunish într-o carte de călătorie
despre ţările române, de unde acesta a cules basmul. Poetul l-a versificat,
modificându-i sfârşitul: în timp ce în basm zmeul, care nu obţinuse dragostea
unei fete frumoase, aruncă o stâncă asupra ei, lăsându-l pe iubitul acesteia să
trăiască mai departe, neconsolat, într-o primă versiune eminesciană, el se
mulţumeşte să-i blesteme pe fată şi pe iubitul ei, Florin. Intenţia creatorului
romantic a fost să ilustreze o alegorie pe tema destinului uman: „Aceasta e
povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat e că dacă geniul nu cunoaşte moarte
iar numele lui scapă de noaptea uitării, aici, pe pământ, el nu e capabil a fi
fericit nici de a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Tema condiţiei geniului dobândeşte, în Luceafărul, semnificaţii aparte prin
relaţiile de opoziţie şi de simetrie care se stabilesc între cele două
universuri antagonice – al omului comun şi al omului superior.
Cele
patru tablouri ale poemului dezvoltă simetrii interne prin raportarea la cosmic
– terestru, real – ideal.
Primul
tablou se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, formula folosită,
specifică basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: „A fost
odată ca-n poveşti, / a fost ca niciodată / Din rude mari, împărăteşti, / O
prea frumoasă fată”. Cadrul iniţial în care apare fata de împărat este specific
romantic. Izolarea şi singurătatea accentuează predispoziţia la reverie.
Deschiderea înspre cosmic este sugerată de motivul ferestrei, asociat cu
motivul stelei: „Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă / Lângă
fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”. Fata de împărat determină, în
vis, metamorfoza astrului, care se va naşte din elementele cosmice, pentru a-i
împlini muritoarei visul de iubire. Motivele asociate celor două întrupări sunt
soarele şi noaptea, care dau naştere aparenţei demonice şi cerul şi marea, care
dau naştere aparenţei angelice. Cele două motive – înger şi demon – sunt
complementare şi ilustrează capacităţile nelimitate ale geniului de a-şi depăşi
condiţia. Dacă invocaţiile fetei sunt urmate de metamorfoza onirică a
Luceafărului, chemările lui nu sunt urmate de fata de împărat, care refuză
să-şi părăsească lumea, cerând însă renunţarea la nemurire.
Al
doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă o altă temă romantică:
iubirea idilică dintre doi pământeni – Cătălin şi Cătălina – fata de împărat
dobândind acum un nume individualizator, care o apropie de condiţia umană. Ea
îşi pierde unicitatea, devenind un dublu pământean al unui muritor banal, „un
paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii”.
Tabloul
al treilea asociază motivului călătoriei interstelare, ilustrată în zborul
Luceafărului către Demiurg, motivul perisabilităţii fiinţei umane – „Ei numai
doar durează-n vânt / Deşerte idealuri”, „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar
naşte iarăşi oameni” – şi acela al geniului nemuritor, care supravieţuieşte
prin propria substanţă: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem
moarte.”
Ultimul
tablou propune un nou dialog cosmic – terestru. Cadrul ales, în final, este
acela al începutului nopţii, când din nou obiectele îşi tremură conturul la
apariţia aştrilor. În locul mării întinse, sub raza luceafărului apare crângul
familiar cu tei înmiresmaţi, atât de prezent în erotica de tinereţe a lui
Eminescu. Peisajul este din nou încadrat în dimensiunea
familiară a cosmosului. Cuvintele lui Cătălin, care au gravitatea rostirii
Luceafărului, ar putea sugera ideea că astrul a devenit „muritor”: „O, lasă-mi
capul meu pe sân, / Iubito să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit
de dulce; // Cu farmecul luminii reci / Gândirile străbate-mi, / Revarsă
linişte de veci / Pe noaptea mea de patemi. // Şi de asupra mea rămâi / Durerea
mea de-o curmă, / Căci eşti iubirea mea de-ntâi / Şi visul meu din urmă”. Cuvintele lui Cătălin au o stranie asemănare cu modul grav de a gândi şi de
a simţi al lui Hyperion. De această dată, el este acela care aspiră să stea
„sub raza ochiului senin” al iubitei ( aluzie metaforică la ochiul – astru ), gândirile să-i fie străbătute de lumina
„rece”, atribut care aparţine Luceafărului ( „recile-i văpăi” ). El este acum acela care invocă o stea călăuzitoare deasupra „nopţii de
patemi”. Imaginea idealizată a iubitei este şi explicit numită vis, şi anume, visul din urmă (metaforă absolută, conţinând şi aluzia subtilă la
moarte ). De fapt, sunt aspiraţiile iniţiale ale Cătălinei, transferate asupra
masculinului. Cuplul este, de altfel, nediferenţiat: „Miroase florile-argintii
/ Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi,
bălaie”.
„Norocul” trecător al cuplului cu plete bălaie capătă frumuseţea
dureroasă ( „farmecul” eminescian ) al unei imagini – planetă în care
statornicia fericirii este o clipă. Gândul morţii justifică existenţa terestră,
o transfigurează şi relevă frumuseţea. Şi reciproc, dorul vieţii terestre (
întruchipat de Luceafăr ) îi revelă amărăciunile geniului, claustrat definitiv,
ca un punct de reper, în cunoaşterea absolută. Ultima chemare a Cătălinei este
neputincioasă: „Ea, îmbătată de amor, / Ridică ochii. Vede/ Luceafărul. Şi-ncetişor / Dorinţele-i
încrede: / - Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / pătrunde-n
codru şi în gând, / Norocu-mi luminează! // El rtemură ca-n alte dăţi / În
codri şi pe dealuri, / Călăuzind singurătăţi / De mişcătoare valuri; / Dar nu
mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul / - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
/ Dac-oi fi eu sau altul ? // Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”
Finalul acestui poem, foarte dezbătut şi comentat, ilustrează poziţia
plină de superioritate a geniului, care, abstras, impasibil, contemplă numai,
fără a putea participa, aventura umană, susţinând interpretarea pe care poetul
însuşi a dat-o poemului, accentuând „sensul alegoric”al legendei, faptul că
geniul „nu are moarte”, dar n-are nici „noroc”.
Toate elementele semnificative din structura poemului se subordonează,
aşa cum remarca D. Caracostea, „unui simbol reprezentând o
tipică valoare ideală.” În acest caz, simbolul central al textului poetic este luceafărul,
în care se sintetizează toate semnificaţiile temelor şi motivelor asociate
condiţiei omului de geniu. Aspiraţiile fetei de împărat spre desăvârşire,
cuplul Cătălin – Cătălina, impasibilitatea Demiurgului sunt, toate, subordonate
luminii reci a luceafărului nocturn, simbol care desemnează o valoare ideală –
aspiraţia spre desăvârşire spirituală.
Obiectivarea
obţinută în finalul poemului sugerează ideea că omul va fi întotdeauna
subordonat unei condiţii limitate, singura lui şansă la fericirea trecătoare
fiind iubirea.
No comments:
Post a Comment