Eseu EMINESCU - tema iubirii, reflectată într-un text poetic studiat - BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre tema iubirii, reflectată într-un text poetic studiat / în texte poetice studiate din opera eminesciană, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Pentru Eminescu iubirea este leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. […] El este un idealist, nici vorbă, un om cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă…” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Emienscu )

Tema iubirii este o constantă în poezia eminesciană şi se asociază cu o gamă largă de sentimente, ilustrând o perspectivă originală asupra acestui sentiment. Erosul eminescian oscilează între spiritualizare şi pasiune. Sentimentul erotic este ilustrat în mai multe ipostaze: legat de dorul folcloric ( T.Vianu ); în legătură cu natura “în devenire” şi cu întrupări feminine ( Edgar Papu ); în legătură cu peisajul micro şi macro cosmic, care ocroteşte iubirea ( G.Călinescu ). Sunt exprimate sentimente legate de suferinţa iubirii pierdute ( Şi dacă, Lacul, Floare albastră ), de dragoste fără speranţă ( Dacă iubeşti fără să speri, De câte ori iubito ). Rareori, dragostea aduce împlinirea ( De ce te temi ).

Femeia este serafică, „femeia-înger”, aducând împlinirea, fericirea aşteptată ( Sara pe deal, Dorinţa, Floare albastră ) sau demonică, titanică, provocatoare de suferinţă ( Scrisoarea V ).

Stările specifice sentimentului erotic sunt de „voluptate şi durere”, „farmec dureros”, dor (emoţie complexă, în care „durerea pierderii” se complică cu fericirea generată de o iubire trecută sau proiectată în viitor ). O altă sintagmă caracteristică este aceea de „dulce jele”, care îmbină durerea şi voluptatea romanticilor cu dorinţa de dezmărginire: „Şi când inima ne creşte / De un dor, de-o dulce jele…”

Iubitul îşi cheamă iubita ( sau iubirea ) într-un peisaj ocrotitor, intim ( Lacul, Dorinţa ) sau iubita îşi aşteaptă iubitul ( Sara pe deal ); visul de fericire copleşeşte realitatea, asigurând eternitatea sentimentului (Departe sunt de tine…, Atât de fragedă ). Starea generala este elegiacă, pornind de la puterea de iluzionare, în perioada de tinereţe, şi ajungând la ideea că iubirea este “un mijloc viclean al naturii care ne înconjoară cu iluzii “,în perioada de maturitate; influenţa filozofiei schopenhauriene conduce la satiră ( Scrisoarea V ).Iubita este caldă, luminoasă, şăgalnică ( De-aş avea, O călărire în zori, Povestea teiului ), în lirica de tinereţe şi statuară, rece ( Amorul unei marmure ), în lirica de maturitate. Poezia eminesciană dezvoltă un eros reflexiv (sentimentul este dublat de un substrat filozofic), inspirat de mituri ( Floare albastră, Lacul, Sonete).

Luceafărul este unul dintre cele mai ample poeme eminesciene care dezvoltă tema romantică a condiţiei geniului într-o societate incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte. Condiţia omului de geniu apare în relaţie cu tema iubirii, care accentuează izolarea şi imposibilitatea de a găsi împlinirea sufletească a omului superior. Titlul evidenţiază simbolul central al poemului – geniul – care apare într-o ipostază semnificativă pentru omul superior – astrul singuratic şi strălucitor, unic.

Primul tablou se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, formula folosită, specifică basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: „A fost odată ca-n poveşti, / a fost ca niciodată / Din rude mari, împărăteşti, / O prea frumoasă fată”. Cadrul iniţial în care apare fata de împărat este specific romantic. Izolarea şi singurătatea accentuează predispoziţia la reverie. În vis, frumoasa fată de împărat se îndrăgosteşte de Luceafăr, a cărui prezenţă o invocă printr-o formulă incantatorie: „Coboară-n jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!” Invocaţia fetei are drept consecinţă întruparea astrului. Prima ipostază în care apare astrul în visul fetei este aceea angelică, sinteza contrariilor mare şi cer: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale”. Fetei i se oferă stăpânirea împărăţiei mării, dar ea refuză să-l urmeze. A doua invocaţie este urmată de întruparea în ipostaza demonică, sinteză a contrariilor soare şi noapte: „Pe negre viţele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare.” Fetei i se oferă stăpânirea cerului, dar oferta este refuzată şi de această dată, Luceafărului cerându-i-se întruparea în condiţia de pământean.

Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre doi pământeni – Cătălin şi Cătălina – fata de împărat dobândind acum un nume individualizator, care o apropie de condiţia umană. Ea îşi pierde unicitatea, devenind un dublu pământean al unui muritor banal, „un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii”. Idila se desfăşoară în termenii terestrului, cei doi alcătuiesc un cuplu compatibil, care aminteşte de lirica eminesciană de tinereţe.

Tabloul al treilea asociază motivului călătoriei interstelare, ilustrată în zborul Luceafărului către Demiurg, motivul perisabilităţii fiinţei umane – „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri”. Motive romantice dezvoltate în acest tablou sunt condiţia geniului, antiteza om comun / om superior ( preluată din filozofia lui Schopenhauer).

Ultimul tablou propune un nou dialog cosmic – terestru. Iubirea terestră, simbolizată prin cuplul Cătălin – Cătălina, se împlineşte într-un cadru romantic specific – „Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”. Luceafărul rămâne în sfera proprie, dincolo de mărginirea umană, care nu poate să-şi depăşească limitele şi nu se poate realiza în afara spaţiului propriu: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Planului terestru i se asociază motivul teiului, simbolizând dragostea împlinită dintre Cătălina şi Cătălin, motivul codrului, motivul fortuna labilis ( soarta schimbătoare). Planului cosmic i se asociază motivul singurătăţii, statornicia care scapă determinărilor destinului uman, nemărginirea.

Condiţia geniului „nemuritor şi rece” dobândeşte conotaţii tragice în acest poem al unei iubiri imposibile şi al singurătăţii absolute a celui condamnat la nemurire, dar şi la singurătate, ilustrând, simbolic, ideea că „iubirea este leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Emienscu ), fără ca acest sentiment să fie posibil în raport cu protagonistul.  

Dacă Luceafărul exprimă ideea singurătăţii geniului incapabil să se încadreze într-o lume a sentimentelor specifice condiţiei umane limitate, Floare albastră e un poem al unei iubiri perfecte tocmai prin amintirea pe care o lasă îndrăgostiţilor. Iubirea se asociază în acest poem cu melancolia apăsătoare a pierderii acestui sentiment, care subliniază tragismul condiţiei umane.

Poezia dezvoltă tema iubirii, fiind structurată pe două planuri temporale, concretizate într-un lung monolog al iubitei, la prezent, şi într-un comentariu scurt, concluziv, al iubitului, la trecut. O poziţie spaţială îi desparte pe îndrăgostiţi chiar în planul prezentului. În monologul său, fata încearcă să-l convingă pe tânăr să renunţe la căutările sale întreprinse „în depărtare” ( „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!” ), iar eroul, referindu-se la planul în care îl chemase „floare albastră”, îl desemnează prin sintagma „în lume” ( „Totuşi … este trist în lume !”) ( Zoe Dumitrescu Buşulenga ). Prima parte a monologului iubitei ( primele trei strofe ) sugerează, pe un ton familiar, şăgalnic ( asemănător cu acela al chemării adresate de Cătălin fetei de-mpărat, în Luceafărul ), universul căutărilor tânărului însetat de absolut. Sintagmele desemnează o lume a ideilor abstracte: „Iar te-ai cufundat în stele  / Şi în nori şi-n ceruri nalte”. Strofa a doua se sprijină pe o amplă enumeraţie: „În zadar râuri în soare /  Grămădeşti-n a ta gândire / Şi câmpiile asire /Şi întunecata mare”. Prezenţa soarelui cosmicizează planul de referinţă şi sugerează cea mai înaltă treaptă de cunoaştere la care poate aspira îndrăgostitul.

Primele trei strofe traduc, printr-un ton reprobativ, familiar, universul iubitului, în antiteză cu acela al iubitei, prezentat în a doua parte a monologului fetei. Monologul este întrerupt de comentariul retrospectiv al iubitului: „Astfel zise mititica / Dulce netezindu-mi părul. / Ah! ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am zis nimica”. Primele două versuri ale catrenului perpetuează tonul familiar şi gingaş din strofele anterioare, prin diminutivul „mititica” şi inversiunea „Dulce netezindu-mi părul”. Exclamaţia din versul al treilea introduce o altă notă afectivă, gravă, anticipând sfârşitul. Tristeţea, singurătatea şi dezamăgirea sunt sugerate şi de atitudinea adoptată de acela căruia i-a fost adresată invitaţia la fericire: râs sceptic şi tăcere.

Partea a doua a monologului iubitei cuprinde invitaţia la iubire, care se împlineşte într-un cadru tipic eminescian ( chemarea şi cadrul natural sunt asemănătoare cu acelea din Dorinţa,  Lacul, Povestea codrului): „Hai în codrul cu verdeaţă, / Und’ isvoare plâng în vale / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă…”.

Graţioasă şi şăgalnică, iubita făgăduieşte fericirea, împlinirea, ca şi Cătălin, în Luceafărul. Ca în alte poezii de tinereţe, poetul utilizează timpul viitor ca o proiectare a împlinirii mai târzii ( „Vom şedea în foi de mure”,  „Şi mi-i spune-atunci poveşti”,  „Voi cerca de mă iubeşti”,  „Voi fi roşie ca mărul”, „Mi-oi desface de-aur părul”, „Mi-i ţinea de subsuoară”, „Te-oi ţinea de după gât”, „Ne-om da sărutări pe cale” ), din imposibilitatea împlinirii într-un moment apropiat. Procedeul este utilizat şi în Luceafărul: „Căci amândoi vom fi cuminţi / Vom fi voioşi şi teferi, / Vei pierde dorul de părinţi / Şi visul de luceferi”. Cadrul natural este ocrotitor, reunind solemnul ( sugerat de epitetul „prăpastia măreaţă” ) şi familiarul („bolta cea senină”, „trestia cea lină”, „foi de mure”).

Iubita eminesciană din Floare albastră întruneşte caracteristici ideale. Autoportretul este simplu şi sugestiv, alcătuit dintr-o comparaţie şi dintr-un epitet cromatic care subliniază caracterul angelic al iubitei: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”.

Momentele întâlnirii sunt prezentate detaliat, scurgerea timpului este sugerată de motivul înserării şi de motivul lunii. Punctul culminant al idilei este atins în momentul înserării. Părăsirea spaţiului ocrotitor din „ochi de pădure” se asociază  cu parcurgerea drumului către satul situat „în vale”: „Când prin crengi s-a fi ivit / Luna-n noaptea cea de vară, / Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât. // Pe cărare-n bolţi de frunze, / Apucând spre sat în vale, / Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse”. Părăsirea spaţiului izolat, din pădure anticipează finalul tragic al iubirii. Promisiunea împlinirii iubirii în viitor este transferată brusc, în prezent; întreruperea monologului fetei cu o strofă în care predomină verbele la prezent sugerează o confuzie între două planuri temporale. Prins de jocul iubitei, de amintirea promisiunii de fericire, îndrăgostitul eminescian din acest text învesteşte realitatea cu atributele idealului. Cele două inversiuni din finalul strofei, precedate de două construcţii cu valoare de superlativ subliniază caracterul ideal al întâlnirii: „Înc-o gură şi dispare … / Ca un stâlp eu stam în lună! / Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”. Folosirea verbelor la trecut, tonul grav, melancolic, reluarea epitetului “dulce” asociat, în ultima strofă, cu “minune”, sugerează moartea iubitei sau, prin extensie, a iubirii. Adjectivul pronominal „noastră” sugerează asumarea unei anumite viziuni despre lume şi fericire: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră … / Floare-albastră! Floare-albastră! / Totuşi … este trist în lume!”. Repetiţia din versul al treilea subliniază regretul profund după dispăruta „minune”, după posibila fericire, refuzată cândva şi pierdută pentru totdeauna.

Sfâşiat de dorinţa de a fi fericit, omul aspiră în permanenţă spre desăvârşire, „cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârşite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă…” (George Călinescu, Viaţa lui Mihai Emienscu ), adică o imagine supusă efemerităţii şi morţii.

 Iubirea, ca sentiment plenar, poate substitui orice alt sentiment, asigurând împlinirea. Dispariţia iubirii însă pustieşte şi determină mutilarea spirituală definitivă. Reluarea preocupărilor obişnuite, abstracte, nu mai e posibilă. Încercarea de transcendere a condiţiei umane este evidentă în Floare albastră, aşa cum încercarea de transcendere a condiţiei divine este evidentă în Luceafărul. Entităţi separate prin legi implacabile, nici îndrăgostitul nici Hyperion nu vor reuşi să depăşească limitele. Încercarea de a se umaniza prin iubire a zeului este similară cu încercarea de a se eterniza a omului prin aspiraţia la etern. Implacabilul destin impune ambilor renunţarea. Ceea ce rămâne este amintirea experienţei sau a încercării. Atitudinea pesimistă din Floare albastră prefigurează răceala, detaşarea, din Luceafărul, la fel cum primele strofe ale poeziei construite pe metafora morţii, anticipează finalul tragic al acesteia.