Scrie
un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţiile
dintre două personaje ale unui text narativ studiat, aparţinând lui George
Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
-
prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru
realizarea personajelor alese ( temă,
perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj );
-
evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva
tipologiei în care se încadrează, a statutului lor social, psihologic, moral
etc.;
-
relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea
relaţiilor, prin raportare la două episoade / secvenţe narative ale textului
ales;;
- exprimarea
unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din
perspectiva situaţiei finale / a deznodământului.
Publicat
în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice
ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura
narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent
divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator
omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi
de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu
narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru
romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte
programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N.
Manolescu ).
Roman obiectiv realist, care
reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului
antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix ( îndelungata
şi frustranta sa educaţie sentimentală fiind una dintre temele centrale ale cărţii) – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia
raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri
supralicitate de unii ( clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix,
Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri
narative, care conturează un conflict complex.
Rezultă o comedie de moravuri, pigmentată adeseori de accente dramatice,
înscrisă de Nicolae Manolescu, datorită perspectivei narative adoptate de
romancier, în categoria doricului.
Specifică
prozei realiste este naraţiunea
obiectivă, nonfocalizată. Viziunea „din afară” presupune existenţa unui narator
extradiegetic, care nu se implică în relatare. Naratorul omniscient ştie mai
mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează evoluţia lor ca un
regizor universal. Personajele dobândesc, în acest mod, statut de marionetă,
acţionând automat, după voinţa naratorului păpuşar. Deşi adoptă un ton
obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi
comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. El se
ascunde în spatele măştilor sale, fapt dovedit de uniformitatea limbajului.
Romanul
debutează balzacian, printr-o amplă descriere a Bucureştiului anului 1909,
fiind centrat „pe mobila psihologie a unui adolescent în plină criză de
creştere şi de formare a personalităţii” ( Pompiliu Constantinescu ). Cele
douăzeci şi patru de capitole ale romanului dezvoltă mai multe planuri
narative, conturând o acţiune amplă,
care urmăreşte destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor .
Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache
Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi,
doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va
face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se
îndrăgosteşte de Otilia, fiica celei de-a doua soţii a bătrânului, aflată
şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, Costache ezită
îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral.
Dacă
Felix are avere proprie şi se bucură de o relativă independenţă financiară, statutul
fetei în casa lui moş Costache este ingrat, mai ales din cauza răutăţii Aglaei,
care vede în ea o pretendentă la averea fratelui său. La insistenţele lui
Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai
adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate financiară. După
primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe
casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii”
care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge
rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme
care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele
personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că
aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa
ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”,
dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia
sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de
Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste,
personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se
îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu,
întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat,
recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a
tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o
doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.
Unul dintre cele mai importante planuri narative ale romanului urmăreşte
delicata poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în
Otilia o companie feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a
unei iubite. Având în Otilia un tovarăş de încredere, Felix
rezistă atacurilor răutăcioase ale Aglaei, din ce în ce mai implicat în relaţia
sentimentală cu fata şi în munca epuizantă de la facultate. Acest cuplu, a
cărui delicateţe se înscrie, pe tot parcursul romanului, în relaţie de opoziţie
cu societatea, caracterizată de alte valori, rămâne un ideal. Cei doi orfani găsesc în iubirea lor puterea de a rezista în faţa
răutăţilor familiei Tulea şi de a supravieţui într-o lume mercantilă şi
degradată valoric.
În
cazul lui Felix, se aplică cel mai bine concepţia despre iubire a lui Ştefan
Gheorghidiu – „Orice mare iubire e un proces de autosugestie”. Când ajunge în
casa lui moş Costache, Felix rămâne contrariat de reacţia bătrânului: acesta,
pentru a evita asumarea responsabilităţilor, îi dă o replică absurdă: „Aici nu
locuieşte nimeni”. Apariţia Otiliei îl impresionează pe tânărul obosit de drum
şi derutat de reacţia proprietarului, iar această primă imagine a fetei va
subordona toate sentimentele lui Felix. Era firesc, de altfel, ca tânărul să
găsească în Otilia un ideal feminin. Fata răspunde nevoii lui de ocrotire, de
protecţie şi de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura
sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru
întâia oară Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru
prima oară, luând act de izbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă
şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul.” Comportamentul
contradictoriu al fetei – care e amabilă şi cu Felix şi cu Pascalopol –
determină accentuarea sentimentelor lui Felix, care oscilează între pasiunea
necondiţionată şi suspiciunea că fata nu-l iubeşte.
În această
relaţie, care îmbină sentimente complexe – de la dragostea maternă la iubirea
pătimaşă - , Otilia se dovedeşte puternică, susţinându-l moral pe Felix, deşi
acesta e mai mare decât ea. Fata are grijă ca tânărul să-şi urmeze studiile cu
aplicaţie, îl supraveghează şi nu îi permite să se abată de la calea pe care a
ales-o. În acelaşi timp, însă, ea îl face să sufere, pentru că e sinceră în
ceea ce priveşte dorinţele pe care le are şi e conştientă de propriile limite.
Pentru Otilia, Pascalopol nu e rivalul lui Felix, ci bărbatul capabil să o
ocrotească aşa cum nici moş Costache nici Felix nu o pot face – unul din
avariţie, celălalt din lipsa experienţei de viaţă. Tot Otilia este aceea care
îşi sacrifică iubirea, profundă, de altfel, deşi mascată sub aparenţa
indiferenţei, pentru a nu stânjeni viitorul lui Felix. Fata e de o luciditate
pe care i-o dă experienţa tristă de viaţă pe care a parcurs-o, o scenă
semnificativă pentru relaţia dintre cei doi tineri fiind aceea în care Otilia
îi dezvăluie lui Felix profunzimea sentimentelor pe care le trăieşte pentru el:
„Felix
îngenunche la marginea patului şi-şi aşeză capul lângă poalele ei.
- Te
iubesc!
- Ştiu
asta – spuse fata – trecându-şi uşor degetele prin părul lui. Cine iubeşte îşi
ascunde sentimentele, nu face rău celuilalt.”
În
ciuda acestui sfat, Felix nu poate împiedica evoluţia sentimentului pentru
Otilia, trăindu-l cu intensitatea specifică vârstei: „Era încredinţat de
puritatea Otiliei şi pătruns de fericire la ideea unui devotament inocent.
Viaţa i se păru plină de sens şi se aruncă cu voluptate în studiu. Mergea din
proprie iniţiativă la spitale, făcându-se invitat de câţiva colegi înaintaţi…”
Felix
şi Otilia fură, atât cât e posibil, clipe de fericire, creându-şi iluzia că
trăiesc normal şi că pot scăpa determinismului social – „Felix şi Otilia se
plimbau acum des la braţ la Şosea sau se aşteptau pe rând la ieşirea de la
cursuri.” Realitatea socială îi învinge însă. În ciuda insistenţelor lui Felix
ca Otilia să renunţe la protecţia şi la sprijinul lui Pascalopol, adolescentul
însuşi este nevoit să admită că, fără prezenţa acestuia, viaţa din casa de pe
strada Antim e lipsită de sens. Imixtiunea socialului corupe ideea de
frumuseţe a vârstei la care se poate iubi curat şi sincer. Deasupra
cuplului Felix – Otilia planează permanent umbra lui Pascalopol, moşierul pe
care Otilia îl iubeşte filial, dar cu
care se căsătoreşte pentru că aşa se poate salva din coşmarul de după moartea
lui moş Costache. De altfel,
gestul Otiliei vine după ce Felix nu face nici un gest decisiv pentru a-i da de
înţeles că vrea să-şi petreacă toată viaţa alături de ea. Este adevărat că Otilia îi impune lui Felix un respect aproape
paralizant: „Cu toată exuberanţa fetei, Felix se simţea inferior. În ochii
Otiliei mocneau judecăţi despre viaţă şi despre el, hotărâri îndelung meditate,
ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea nici un fel de autoritate,
seriozitatea ei îl paraliza.” În acelaşi
timp însă, atitudinea ei ar putea fi motivată de dorinţa de a vedea dacă
Felix e capabil să reziste unei relaţii dificile, să-i suporte capriciile şi să-i
ofere atât sentimentul ocrotitor, cât şi o viaţă antrenantă. În relaţia cu
Felix, Otilia se conduce după reguli raţionale. Iubind-o exaltat, Felix se
dovedeşte a fi mai nepregătit pentru viaţă, mai copilăros. El nu înţelege că
Otilia care aleargă desculţă prin iarbă are nevoie de o iubire matură, care
să-i asigure pe de o parte siguranţa materială şi pe de altă parte libertatea
de mişcare şi de acţiune. Felix nu este pregătit pentru această revelaţie. El
crede sincer că iubirea lui e absolută, că nu e determinată de senzualitate, că
e inocentă, platonică. Iar dacă subconştientul îi joacă feste, se revoltă
împotriva lui însuşi, pentru că Otilia reprezintă imaginea feminină cea mai
pură din existenţa lui.
Cele
două personaje sunt caracterizate
indirect prin raportarea la evoluţia relaţiei lor. Atitudinile lor
evidenţiază anumite trăsături de caracter – ambiţia lui Felix, dorinţa lui de a
reuşi în viaţă de dragul Otiliei, dar şi delicateţea fetei, sinceritatea şi
inteligenţa ei.
Caracterizarea directă, prin portretele demonstrative făcute de autor la începutul romanului,
contribuie la reliefarea unor trăsături particulare
ale celor doi, din perspectiva naratorului omniscient ( în cazul lui Felix) şi
din perspectiva unei voci impersonale – personajul – martor Felix – în cazul
Otiliei.
Dacă în
epilogul romanului, Felix păstrează datele din incipit – realizându-se în plan
profesional şi social, ceea ce confirmă o trăsătură esenţială din portretul
demonstrativ ( „culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului
corectau printr-o notă voluntară
întâia impresie” ) - , în cazul Otiliei surprinde metamorfoza. O primă scenă
semnificativă pentru evoluţia relaţiilor celor două personaje – întâlnirea din
momentul în care Felix ajunge în casa lui moş Costache – fixează o imagine a
Otiliei de o delicateţe angelică: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte
albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă.”
Una dintre ultimele scene din roman – întâlnirea dintre Felix şi Pascalopol în
tren, după mult timp de la evenimentele relatate – impune o altă imagine a
fetei, care e aproape de nerecunoscut: „o fotografie care înfăţişa o doamnă
foarte picantă, gen actriţă întreţinută.” Speriat, Felix înţelege că a avut el
însuşi un rol esenţial în metamorfoza fetei. Între aceste două imagini ale
Otiliei se închide evoluţia unei relaţii care nu are şanse să se împlinească în
circumstanţele create de romancier.
Relaţia
dintre Felix şi Otilia este una ideală tocmai prin faptul că este o sumă de
virtualităţi. Romanul obiectiv evidenţiază socialul, accentuează realismul unei
existenţe situate sub dominaţia banului şi a perspectivei pragmatice. Rămânând o
imagine ideală, această relaţie se înscrie în seria poveştilor de dragoste cu
final melancolic, neîmplinit.
No comments:
Post a Comment