Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, în care să dovedeşti că un text poetic studiat se încadrează direcţiei tradiţionaliste /
tradiţionalismului.
Termenul de tradiţionalism
trimite la substantivul tradiţie şi
presupune un ataşament profund faţă de ceea ce înseamnă valorile trecutului. De
regulă, tradiţionalismul evită însuşirea unei atitudini critice faţă de aceste
valori.
Tradiţionalismul se defineşte cel mai bine în
raport cu modernismul, dar şi definiţia modernismului evidenţiază strânsa
legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiţionalismului trebuie raportate la
romantismul românesc, care descoperise folclorul şi istoria, trecutul ca locuri
ale evadării; tradiţionalismul presupune reîntoarcerea la aceste valori,
promovate de paşoptişti. La începutul sec. al XX-lea, în literatura română apar
două curente literare de orientare tradiţionalistă: sămănătorismul şi
poporanismul.
Reprezentanţii tradiţionalismului preamăresc
trecutul, neagă inovaţiile literare ( în special simbolismul ), critică
instituţiile moderne, fac elogiul ţărănimii ca singura clasă autentică,
stabilesc o opoziţie între sat şi oraş, duc la extrem preţuirea valorilor
folclorice şi interesul pentru specificul naţional. Promovând cu predilecţie
valorile etnice, reprezentanţii tradiţionalismului vor întreţine confuzia între
etnic şi estetic ( sunt considerate valoroase numai operele care corespund
programului ).
În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului
au fost reluate de revista Gândirea, condusă de Nechifor
Crainic. Gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile
literar-artistice naţionale în contextul nou al mişcării de idei din această
epocă. Esenţială în
această formă a tradiţionalismului este dimensiunea religioasă ( componenta
ortodoxă a spiritualităţii naţionale ). La aceasta se adaugă cultul limbii
naţionale, al ideii de neam şi preocuparea pentru miturile identităţii
naţionale şi ale continuităţii.
Poezia În grădina Ghetsemani,
de Vasile Voiculescu, a fost inclusă în volumul Pârgă ( 1921 ), care
depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi
înnoirea expresiei.
Punctul de plecare se află în Evanghelia Sfântului Luca :
„Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă,
ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de
piatră şi îngenunchind Se ruga, zicând: Părinte,
de voieşti, treacă de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea, ci voia Ta
să se facă! Iar un înger
din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai
stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau
pe pământ. Şi ridicându-se
din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare”. (
Luca, 22, 40-46 ).
Poezia lui Vasile Voiculescu se organizează în
jurul elementelor care subliniază natura duală a lui Isus. Fiul omului şi al
lui Dumnezeu, Isus nu poate depăşi limitele unui destin implacabil. „Condamnat”
să ispăşească păcatele omenirii, Isus ezită înaintea martiriului. Îndoiala,
neliniştea, teama de moarte sunt ale omului. Depăşirea momentelor de zbucium, de teamă,
ţine de natura divină.
Prima strofă compune imaginea
iconică a lui Isus în grădina Ghetsemani. Poetul insistă, spre deosebire de
reprezentările picturale, pe imaginea zbuciumului omenesc, accentuând tragismul
luptei cu un destin înspăimântător. Imaginea lui Isus este înrudită cu o
imagine argheziană: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul… / Căzut pe
brânci în iarbă se-mpotrivea întruna”. Verbele care detaliază atitudinile
personajului biblic accentuează dorinţa umană de a trăi, irepresibilă şi
violentă: lupta, nu primea, se-mpotrivea. Primele trei versuri conturează un plan
subiectiv, dominat de sentimentul durerii sfâşietoare. „Curgeau sudori de sânge
pe chipu-i alb ca varul…”. Metafora ( de rezonanţă mioritică ) „sudori de
sânge” şi paloarea indicată prin comparaţia plastică „alb ca varul” compun imaginea omului Isus, care se revoltă împotriva
destinului implacabil. Ultimul
vers al primei strofe trimite la esenţa divină a personajului. Corespondenţa
care se stabileşte între planul subiectiv şi planul obiectiv ( imaginea naturii
dominate de zbucium ) subliniază esenţa divină a lui Isus: „Şi-amarnica-i
strigare stârnea în slăvi furtuna”.
Strofa a doua
se deschide cu o perspectivă cosmică, sugerând, printr-un epitet, destinul
implacabil: „O mână nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi
i-o ducea la gură…” Imposibilitatea
opţiunii este sugerată de verbul se cobora. Grozava cupă, simbol
al păcatelor omenirii, îi este impusă lui Isus prin forţă divină. Revenirea la
planul subiectiv, în ultimele două versuri ale celei de-a doua strofe, reia
simbolurile din prima strofă. Suferinţa intensă a omului este exprimată prin
intermediul epitetului cu valoare hiperbolică: „Şi-o sete uriaşă sta sufletul
să-i rupă…” Atitudinea este aceeaşi: revolta ( „Dar nu voia s-atingă infama
băutură” ). Simetria inversiunilor – „grozava cupă” şi „infama băutură” –
conferă unitate strofei, care închide, ca într-un cadru, detaliile suferinţei
umane.
Strofa a treia reia imaginile
din strofele anterioare. Aspectul înşelător al băuturii infame, asocierea
veninului cu mierea accentuează natura duală a lui Isus. Vasile Voiculescu
insistă însă pe imaginea omului, atât de înspăimântat de suferinţele care îl
aşteaptă, încât uită că supliciul este urmat de accesul în împărăţia veşnică:
„În apa ei verzuie jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că
e dulceaţă…. / Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere / Bătându-se cu
moartea, uitase de viaţă”. Raportându-se preponderent la planul subiectiv,
strofa a treia detaliază atitudinea de revoltă împotriva destinului. Deşi ştie
că moartea aduce izbăvire ( „Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…” ),
Isus refuză mântuirea, alegând viaţa trecătoare în locul celei veşnice. Sensul
revoltei sale poate fi pus în legătură cu sensul unui vers din lirica lui
Lucian Blaga: „Fetele au îndrăgit balaurul”, în care balaurul reprezenta
universul dominat de trăirea intensă, patronat de Pan, universul peste care nu
trecuse încă „umbra palidă, de culoarea lunii, a lui Crist”.
Ultima strofă este dominată de
simboluri aparţinând planului obiectiv. Imaginea „furtunii” din prima strofă
este reluată şi amplificată prin antiteza dintre simbolul măslinilor ( pacea,
liniştea sufletească) şi zbuciumul de care este cuprinsă grădina: „Deasupra
fără tihnă se frământau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai
vadă…”. Grădina devastată amplifică tragismul viziunii şi trimite la o imagine
argheziană, exprimând aceeaşi teamă profundă de moarte: „S-au stârpit
cucuruzii, / S-au uscat busuiocul şi duzii, / Au zburat din streaşina lunii, /
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. / Ştiubeiele-s pustii, / Plopii
cărămizii, / S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda…” „Vraiştea grădinii”
voiculesciene dezvoltă aceeaşi semnificaţie tragică. Imaginea paradisului
devastat prevesteşte moartea. Ca şi la Blaga, imaginea este nocturnă: „Trece
printre sori vecii / Porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul stinge cele din
urmă lumini. / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân…”
Ultimul vers amplifică dramatismul condiţiei
umane: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.
Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame
omeneşti, reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre trup şi
suflet. Circumscris unui trup efemer, care îi împiedică aspiraţia spre
desăvârşire, Isus al lui Vasile Voiculescu trăieşte o dramă a suferinţei de
intensitate cosmică. Profund uman prin atitudine, personajul liric voiculescian
sfârşeşte prin a-şi asuma destinul dominat de singurătate. Absenţa îngerului,
menţionat în scena biblică, amplifică intensitatea suferinţei asumate tragic.
Ritmul iambic, măsura amplă a
versurilor ( 14-15 silabe ) şi rima încrucişată (a-b-a-b) amplifică tonul
solemn, grav al poemului.
Poezia se înscrie în limitele
tradiţionalismului, la nivelul conţinutului, prin tema abordată – substratul
religios - , prin motivele care susţin tema – jertfa, condiţia omului, relaţia
uman – divin, iar la nivel formal prin simplitatea expresiei artistice,
preferinţa pentru simbol, parabolă, comparaţia simplă. Organizarea textului în
secvenţe poetice riguros construite, care amplifică drama trăită de personajul
cu valoare simbolică, preocuparea pentru aspectul formal ( rima consecventă,
măsura amplă a versurilor ) sunt tot atâtea elemente de tradiţionalism la nivel
exterior.
No comments:
Post a Comment