Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, în care să prezinţi mijloacele de realizare a comicului de caracter şi de moravuri într-o comedie studiată. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a patru
trăsături ale comediei, ca operă dramatică;
- evidenţierea
mijloacelor de realizare a comicului de caracter şi de moravuri în comedia
aleasă, prin referire la temă şi la conflict;
- prezentarea succintă a
două personaje ale comediei, ilustrative pentru utilizarea, în comedia aleasă,
a comicului de caracter şi de moravuri;
- exprimarea unei opinii
argumentate despre rolul comicului de caracter şi al comicului de moravuri, în
textul literar ales.
Comicul
se defineşte, în sens larg, drept tot ceea ce stârneşte râsul. Este un fenomen
antropologic, propriu naturii umane. Modalităţile care stârnesc râsul, ca şi
sensibilitatea la comic diferă de la o epocă la alta, de la o cultură la alta,
de la individ la individ. Un element esenţial în declanşarea efectului comic
pare a fi contrastul sau nepotrivirea ( între aparenţă şi esenţă, între
pretenţii şi realitate, între aşteptări şi rezultate, între viu şi mecanic etc.
). Pentru a fi receptat cu o atitudine binevoitoare, de detaşare amuzată,
contrastul comic trebuie să fie inofensiv, să nu producă suferinţă sau daune.
Principalele forme de realizare a comicului în dramaturgie sunt comicul de
situaţie, de caractere sau de moravuri şi de limbaj.
Comedia
este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate
moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea
a diferite tipuri de comic. Ca trăsături
generale ale comediei pot fi menţionate finalitatea amuzantă ( specia este
destinată să provoace râsul ); personajele reprezintă categorii sociale
diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere (
parvenitul obraznic, sclavul şiret, aristocratul mândru ); conflictul se
plasează între aparenţă şi esenţă ( doar aparent, valorile sunt false );
deznodământul este vesel, stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie
sunt derizorii, de nivel exterior, şi ilustrează ridicolul preocupărilor
personajelor
Comedie de moravuri, care dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni care,
ajunşi la putere şi roşi de ambiţii, sunt caracterizaţi de o creştere bruscă a
instinctelor de parvenire, O scrisoare pierdută se înscrie în
seria operelor caragialiene care au în centru vanitatea.
Acţiunea
piesei se desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, pe fondul agitat al
unei campanii electorale. Aici are loc conflictul
între ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, din „opoziţie”, care aspiră spre o
carieră politică, şi grupul conducerii locale ( prefectul Ştefan Tipătescu,
„prezidentul” Zaharia Trahanache ). Pentru a-şi forţa rivalii să-l propună
candidat în locul lui Farfuridi, Caţavencu ameninţă cu un şantaj. Instrumentul
de şantaj este o „scrisorică de amor” a lui Tipătescu, trimisă doamnei Zoe
Trahanache, soţia „prezidentului”; pierdută de Zoe, scrisoarea este găsită de
un cetăţean turmentat şi subtilizată de Caţavencu. Şantajul o sperie pe Zoe,
care, pentru a nu fi compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi
„conducători” ai judeţului şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.
Când
conflictul provocat de scrisoarea pierdută pare să fie rezolvat, urmează o
„lovitură de teatru”: de la Bucureşti se cere, fără explicaţii, să fie trecut
pe lista candidaţilor un nume necunoscut – Agamemnon Dandanache. Reacţiile
celor din jur sunt diferite: Zoe e disperată, Caţavencu – ameninţător,
Farfuridi şi Brânzovenescu – satisfăcuţi că rivalul lor a pierdut, Tipătescu –
nervos. Trahanache este singurul personaj care nu-şi pierde cumpătul, având
„puţintică răbdare” şi gândindu-se la un mod de rezolvare a conflictului fără a
contesta ordinele „de sus”.
Interesele
contrare determină un conflict deschis
în timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, când Pristanda pune la
cale un scandal menit să-l anihileze pe Caţavencu. În încăierare, acesta pierde
pălăria în care era ascunsă scrisoarea şi dispare, provocându-i emoţii intense
„coanei Joiţica”. Dandanache, sosit de la Bucureşti, îşi dezvăluie strategia
politică, asemănătoare cu aceea a lui Nae Caţavencu, numai că la un nivel mult
mai înalt şi cu mai multă ticăloşie. Nae Caţavencu schimbă tactica parvenirii,
flatând-o pe Zoe, generoasă după ce îşi recapătă scrisoarea cu ajutorul
cetăţeanului turmentat. În final, toată lumea se împacă, „micile pasiuni”
dispar ca prin farmec, Dandanache e ales „în unanimitate”, Nae Caţavencu ţine
un discurs banal, dar zgomotos la serbarea populară determinând reconcilierea
foştilor adversari. Atmosfera e de carnaval, de mascaradă, fiind accentuată de
mutica săltăreaţă condusă de Pristanda.
Tehnica de construcţie a
subiectului este aceea a amplificării treptate a
conflictului. Iniţial, apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe, alarmaţi de un
eveniment dezvăluit parţial. Apoi, în prim plan apare Caţavencu, şantajistul,
iar această prezenţă conturează conflictul fundamental, care asigură unitatea
de acţiune a piesei. La acest conflict, se adaugă conflicte secundare, determinate de intervenţiile cuplului
Farfuridi – Brânzovenescu şi de apariţia neaşteptată a „depeşei” cu numele lui
Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele,
ca un bulgăre de zăpadă în rostogolire.
Amplificarea
conflictului se realizează prin: intrările repetate ale cetăţeanului turmentat,
care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că, neaducând
scrisoarea, conflictul declanşat de pierderea ei nu se stinge; apoi, prin evoluţia
adversarilor; Caţavencu e înfrânt, deşi pare că va câştiga, iar Tipătescu –
Trahanache – Zoe triumfă, deşi erau pe punctul de a pierde. Interferenţa finală
a intereselor tuturor personajelor aflate în conflict accentuează atitudinea
ironică a dramaturgului, pentru că foştii adversari se împacă, satisfăcuţi de
ceea ce au obţinut, dar, mai ales, de propria imagine. Satisfacţia vanităţii
defineşte scena finală.
Acţiunea
piesei este divizată în patru acte,
fiecare structurat într-un anumit număr de scene. Actul I cuprinde 9 scene, actul al II-lea – 14 scene, actul al III-lea
– 7 scene, iar actul al IV-lea – 14 scene.
Scenele se construiesc pe baza replicilor
personajelor, care conturează conflictele
dintre diferite personaje, în funcţie de interesele care le apropie sau le
despart. Replicile personajelor sunt esenţiale pentru construirea textului
dramatic, dialogul şi monologul fiind modurile principale de expunere, care
contribuie la caracterizarea personajelor şi la evoluţia acţiunii.
Indicaţiile scenice sau
didascaliile sunt un element particular de compoziţie a
textului dramatic, care oferă informaţii despre personaje sau despre modul în
care trebuie interpretat un rol. Prin intermediul didascaliilor, autorul le
fixează personajelor un anumit statut social: Ştefan Tipătescu „prefectul
judeţului”, Agamemnon Dandanache – „vechi luptător de la ’48”, Zaharia
Trahanache – „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral,
Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi altor comitete şi comiţii” etc. În
text, didascaliile oferă informaţii cu privire la mimică, gesturi, atitudini,
intensitatea tonului cu care sunt rostite replicile: „Pristanda (uitându-se pe
sine şi râzând ): Curat condei! ( luându-şi numaidecât seama, naiv): Adicăte,
cum condei, coane Fănică?”
O scrisoare pierdută combină mai multe surse ale
comicului într-un tot armonios, care subliniază arta dramaturgului. Comicul
de moravuri susţine conflictul principal al acţiunii. Zoe Trahanache e
implicată într-o relaţie extraconjugală cu „amicul” lui Zaharia, Ştefan
Tipătescu. Dorinţa ei ca Nae Caţavencu să nu publice scrisoarea
compromiţătoare, pe care a primit-o de la prefect, determină intervenţiile
disperate pentru susţinerea avocatului în alegeri, deşi acesta face parte din
gruparea politică adversă. De aceea, procesul electoral devine o adevărată
mascaradă, care se amplifică prin apariţia lui Agamiţă Dandanache, el însuşi
aflat într-o situaţie asemănătoare cu Nae Caţavencu. Astfel, prin folosirea
comicului de moravuri, o temă gravă, cum este procesul electoral, devine
subiect comic şi susţine intenţiile moralizatoare ale autorului. Comicul de
moravuri este susţinut de comicul de situaţie, care rezultă
din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor grupuri insolite (triunghiul
conjugal Zoe – Trahanache – Tipătescu, cuplul Farfuridi – Brânzovenescu ). I.
L. Caragiale foloseşte scheme tipice, preluate din literatura comică
universală, susţinând comicul de situaţie prin: încurcătură (determinată de
pierderea scrisorii ); confuzie ( între personaje - Agamiţă dandanache îl confundă pe Ştefan
Tipătescu cu Zaharia Trahanache: „Si dumnealui? Bărbatul dumneaei?” );
coincidenţă ( situaţii similare – Agamiţă Dandanache foloseşte o metodă de
parvenire politică asemănătoare cu aceea a lui Caţavencu, numai că la un nivel
mai înalt ); echivoc; revelaţiile succesive ( personaje care se dezvăluie pe
măsură ce participă la acţiune – cazul lui Ghiţă Pristanda, care se dovedeşte
foarte puţin onest, în ciuda afirmaţiilor sale ); quiproquo – ul ( substituirea
lui Nae Caţavencu prin personajul – surpriză ); acumularea progresivă (
intrările repetate ale cetăţeanului turmentat ); repetiţia ( a doua situaţie de
şantaj care are acelaşi scenariu ); evoluţia inversă ( grupul Zoe – Trahanache
– Tipătescu pare că pierde lupta electorală, dar o câştigă, în timp ce Nae
Caţavencu pierde o bătălie care părea câştigată ); interferenţa ( grupurile de
interese ).
Unul
dintre cele mai importante tipuri de comic valorificate de I. L. Caragiale este
comicul
de caracter. În comedia clasică, principalele caractere comice sunt
avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, lăudărosul,
pedantul, păcălitorul păcălit, prostul fudul etc. Personajul purtător al unei
astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trăsăturilor
unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane
respective. Caragiale creează, şi el, o tipizare comică, dar eroii lui au
întotdeauna numeroase elemente – de situaţie socială şi intelectuală, de
temperament, de limbaj etc. – care-i particularizează, astfel că nici unul nu seamănă
cu celălalt. Scriitorul şi-a afirmat în repetate rânduri această viziune asupra
personajelor, susţinând că „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe
fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel,
fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de
ei”. Garabet Ibrăileanu definea varietatea de tipuri invocată de I. L.
Caragiale cu o formulă aplicată de critica literară operei lui Balzac. Criticul
considera că personajele memorabile ale dramaturgului „fac concurenţă stării
civile”. Pompiliu Constantinescu identifica nouă tipuri de personaje în
comediile lui I. L. Caragiale: încornoratul ( Dumitrache, Trahanache, Pampon,
Crăcănel ), primul amorez ( Chiriac, Rică, Tipătescu, Nae Girimea ), tipul
cochetei şi al adulterinei ( Ziţa, Veta, Zoe, Didina, Miţa ), tipul politic şi
al demagogului (Nae Caţavencu, Farfuridi, Dandanache ), cetăţeanul ( conu Leonida, cetăţeanul turmentat ),
funcţionarul (catindatul ), confidentul ( Efimiţa ), raisonneur-ul ( Nae
Ipingescu, Brânzovenescu ), servitorul ( Pristanda ). Dacă este luată în
considerare trăsătura de caracter dominantă, personajele din O
scrisoare pierdută pot fi clasificate şi altfel: Trahanache e ticăitul,
Zoe – femeia voluntară, Caţvencu – ambiţiosul demagog, Farfuridi – prostul
fudul, Dandanache – prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat – naivul, iar
Pristanda – slugarnicul. Dintre tipurile comice propuse în această comedie,
tipul omului politic şi al demagogului este, probabil, cel mai complex. Autorul
propune mai multe variante ale acestui tip, particularizând personajele prin
asocierea unor trăsături de caracter care le apropie şi de alte tipuri. Astfel,
Trahanache, Tipătescu, Dandanache şi Farfuridi pot fi raportaţi la tipul omului
politic. Trăsăturile lor se definesc însă în funcţie de situaţiile în care
evoluează. Trahanache are prezenţă de spirit, la şantaj reacţionează cu un alt
şantaj, deşi pare senil şi detaşat de viaţa cotidiană, Tipătescu e impulsiv şi
reacţionează violent când află de şantajul lui Nae Caţavencu, Dandanache e cel
mai versat în lupta politică şi păstrează scrisoarea de amor, deşi a promis că
o va înapoia, iar Farfuridi e om politic numai prin aparenţă, pentru că acest
personaj e complet lipsit de personalitate, de o platitudine desăvârşită.
Personajelor
li se atribuie nume care sugerează anumite trăsături de caracter. Întâlnit
prima oară la Vasile Alecsandri, în literatura română, comicul numelor atinge un
punct superior în comediile lui I. L. Caragiale. Dacă Alecsandri îşi numea
eroii Pungescu, Răzvrătescu, Lunătescu, Napoilă, Clevetici etc., I. L.
Caragiale rafinează comicul numelor, sugerând dominanta de caracter a
personajului, originea lui sau rolul în desfăşurarea evenimentelor. Astfel,
numele lui Tipătescu sugerează apartenenţa la un tip, banalitatea şi plafonarea
socială. Zaharia Trahanache face trimitere la ramolismentul personajului şi la
posibilitatea ca acesta si poată fi uşor modelat, în funcţie de interesele
tuturor. Ghiţă Pristanda sugerează slugărnicia personajului, numele provenind
de la un joc popular care se dansează bătând pasul pe loc şi după indicaţiile
unui conducător de joc.
Toate
tipurile de comic ilustrate de această comedie susţin intenţiile autorului,
care vrea să moralizeze, fără a răni. Provocând râsul receptorului, I. L.
Caragiale îl invită să mediteze profund asupra propriilor defecte şi să se
desăvârşească.
No comments:
Post a Comment