Eseu Enigma Otiliei George Calinescu - trăsături ale romanului, ilustrate într-o operă literară care îi aparţine lui George Călinescu BACALAUREAT 2018

Scrie un eseu argumentativ, de 2 – 3 pagini, despre trăsături ale romanului, ilustrate într-o operă literară care îi aparţine lui George Călinescu, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Atenta observaţie a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub latură morală, fresca Bucureştiului de dinainte de primul război mondial, naraţiunea la persoana a treia şi menţinerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale romanului de tip balzacian, asimilate şi de George Călinescu” ( Gheorghe Glodeanu,  Poetica romanului românesc interbelic )

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ). Intenţia polemică a autorului este evidentă în structura romanului – aparent de factură balzaciană -, situat la antipodul modelului proustian, atât de frecvent invocat şi experimentat în epocă. Cu toate acestea, în pofida aparenţei sale balzaciene, Enigma

Otiliei  este, prin dimensiunea parodică şi prin eterogenitatea elementelor care-l compun, un roman modern, scris de un specialist în materie de literatură. George Călinescu parodiază locurile comune ale romanului realist al secolului al XIX-lea, iar atitudinea pe care o are naratorul din Enigma Otiliei faţă de personajele sale nu diferă esenţial de atitudinea pe care o are, în general, criticul literar faţă de personajele care populează un univers ficţional.

Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix ( îndelungata şi frustranta sa educaţie sentimentală fiind una dintre temele centrale ale cărţii ) – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ), reliefând „atenta observaţie a socialului” ( Gheorghe Glodeanu ) practicată de autor. De aceea, acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex.

„Gustul detaliului, observarea umanităţii sub latură morală, fresca Bucureştiului de dinainte de primul război mondial” (Gheorhe Gloddeanu ) realizează o comedie de moravuri, pigmentată adeseori de accente dramatice, înscrisă de Nicolae Manolescu în categoria doricului, datorită perspectivei narative adoptate de romancier – „naraţiunea la persoana a treia şi menţinerea naratorului omniscient”.

Romanul debutează balzacian, printr-o amplă descriere a Bucureştiului anului 1909, fiind centrat „pe mobila psihologie a unui adolescent în plină criză de creştere şi de formare a personalităţii” ( Pompiliu Constantinescu ). Aşadar, se remarcă de la început „fresca Bucureştiului de dinainte de primul război mondial”. Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie. Cele douăzeci şi patru de capitole ale romanului dezvoltă mai multe planuri narative, care urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei  o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Un prim plan narativ urmăreşte delicata poveste de dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite.

Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută”  - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După ce Simion, soţul decrepit, este abandonat într-un ospiciu, Aglae începe să supravegheze cu atenţie casa lui Costache, pentru ca acesta să nu poată face nici o mişcare fără ştirea ei. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”. Speriat, Felix înţelege că a avut el însuşi o contribuţie însemnată la metamorfozarea fetei.

Succesiunea secvenţelor narative este realizată prin înlănţuire, completată cu inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului. În proza realistă, descrierea  spaţiilor – strada, arhitectura, decorul interior ( camera ) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic ( mimesis ), iar prin observaţie şi notarea detaliului semnificativ devine mijloc de  caracterizare indirectă. Incipitul romanului realist apelează la descrierea minuţioasă pentru a fixa veridic cadrul temporal – „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” – şi spaţial – casa lui moş Costache, situată pe strada Antim. Finalul este închis, marcând rezolvarea tuturor conflictelor, şi este urmat de un epilog. Simetria cu incipitul se realizează prin reluarea aceleiaşi imagini a casei lui moş Costache, din perspective temporale diferite. Pretextul pentru reluarea descrierii iniţiale este vizita pe care o face Felix pe strada Antim, după întâlnirea cu Pascalopol, pentru a revedea un spaţiu definitoriu pentru adolescenţa sa.

Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material.

Relaţiile dintre cele două familii sugerează universul social prin tipurile umane realizate. G. Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care supravieţuiesc, având o concepţie morală asupra vieţii şi fiind capabili de motivaţia actelor proprii – Felix, Pascalopol – şi cei care se adaptează automatic, instinctual, organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un tip uman. Scopul romancierului este „zugrăvirea unor caractere bine individualizate” ( Gheorghe Glodeanu )

  Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău” – Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat. Cu alte cuvinte, „zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub latură morală” trădează un romancier atent la aspectele definitorii ale epocii sale.

Deşi personajele sunt prezentate, în general, printr-o tehnică de factură clasic-realistă, elementele de modernitate sunt prezente în realizarea câtorva dintre cele mai importante personaje. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache este avarul , dar nu este dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire (cheltuieşte pentru propria sănătate ) şi nutreşte sentimente paterne pentru Otilia, chiar dacă avariţia îl împiedică să îi asigure viitorul. Acest personaj este o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul ( moş Grandet ) şi tatăl ( moş Goriot ). Pascalopol o iubeşte pe Otilia patern, dar şi viril, rolul său în existenţa fetei devenind în acest mod ambiguu. Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule,  ci un adolescent dornic de afirmare prin forţe proprii. Arivistul Stănică Raţiu se îndepărtează de model prin demagogie ( e „un demagog al ideii de paternitate” ), e escroc şi principial, hoţ şi sentimental. Otilia este  personajul cel mai ambiguu al romanului. Caracterizată prin tehnica perspectivelor multiple, fata devine o prezenţă diafană, greu de încadrat într-o categorie tocmai pentru că este văzută din mai multe perspective: moş Costache o consideră „fe-fetiţa” lui, Pascalopol -  o fată fină, Felix – idealul feminin, Aglae – „dezmăţata”, Stănică – „o fată faină”. Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism ( fapte, gesturi, replici ), fără a se recurge la prezentarea interioară a personajului din perspectiva unică a naratorului.

Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor, a obişnuinţelor. Naratorul stabileşte în mod direct gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul acţiunii, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor, în caracterizarea indirectă.

Realismul perspectivei asupra evenimentelor şi asupra evoluţiei personajelor dobândeşte adesea accente naturaliste, care se observă în interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu ( alienaţia, ereditatea şi senilitatea ). Simion Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a mamei; obsesia fiicei – căsătoria – se aseamănă cu obsesia mamei – moştenirea. Toate personajele au statut de marionetă.

Specifică prozei realiste este naraţiunea obiectivă, nonfocalizată. Viziunea „din afară” presupune existenţa unui narator extradiegetic, care nu se implică în relatare. Condiţia impersonalităţii este încălcată prin comentariul unui estet. Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează evoluţia lor ca un regizor universal. Personajele dobândesc, în acest mod, statut de marionetă, acţionând automat, după voinţa naratorului păpuşar. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. El se ascunde în spatele măştilor sale, fapt dovedit de uniformitatea limbajului.

Perspectiva narativă este una extradiegetică. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. Totuşi, el preferă, în ansamblul textului, viziunea / focalizarea internă fixă, centrată pe Felix. Cel mai des, lumea prezentată este văzută prin ochii protagonistului, naratorul pare să ştie tot atât cât personajul, iar viziunea cititorului este, firesc, limitată. Sunt relativ puţine momente în care se schimbă punctul de vedere. Totuşi, în ciuda focalizării interne, naratorul păstrează o oarecare distanţă faţă de personajul său. Focalizarea neutră şi, mai ales, focalizarea externă sunt mărci ale modernităţii unui prozator. Incipitul şi finalul se află în raport de complementaritate. Raportul care se stabileşte între cele două conţine conotaţii care plasează romanul lui George Călinescu în avangarda postmodernismului. Trei secvenţe pot candida la statutul de incipit: descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor temporale şi spaţiale în stil balzacian; întâlnirea lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă – „Nu stă nimeni aici” - , pusă în corespondenţă cu finalul: „Aici nu stă nimeni!” ; reunirea personajelor principale în casa lui moş Costache şi prezentarea lor, incipit specific romanului realist. Acest incipit disipat anunţă lectorului competent o lectură provocatoare, cu surprize şi cu substrat ideatic.

Finalul se realizează, de asemenea, în două secvenţe: deznodământul, sfârşitul diegetic – Felix, abandonat, primeşte o explicaţie de la Otilia, menită să dezlege misterul; epilogul oferă cititorului inocent justificarea gestului fetei ( Felix „avea să facă o carieră strălucită”, eliberat de constrângerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”. Interesul autorului se îndreaptă spre elementul absurd, regăsit atât în incipit, cât şi în final. Reluarea situaţiei iniţiale sugerează absurdul existenţei însăşi.

Reunind aspecte caracteristice unei societăţi dominate de legea banului, prezentate într-o structură narativă complexă, realist-modernă, romanul Enigma Otiliei confirmă vocaţia de prozator a lui George Călinescu, caracterizată de „atenta observaţie a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub latură morală, fresca Bucureştiului de dinainte de primul război mondial, naraţiunea la persoana a treia şi menţinerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale romanului de tip balzacian, asimilate şi de George Călinescu” ( Gheorghe Glodeanu,  Poetica romanului românesc interbelic ). Cu acest roman, prozatorul demonstrează atât viabilitatea structurii narative de factură realist – balzaciană, cât şi posibilitatea inovării acesteia, prin includerea unor elemente de structură narativă modernă.