Scrie
un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile
de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând
lui Camil Petrescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:
-
prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru
realizarea personajului ales ( de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
-
prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin
raportare la conflictul / conflictele textului narativ studiat;
-
relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două
episoade / secvenţe narative / situaţii semnificative sau prin citate
comentate;
- exprimarea
unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau
tema textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.
Personajul
este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă
locul principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii, cum
sunt istoria şi discursul, spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se
realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta
psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile
după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi
principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul
narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului,
participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient
( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală,
îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul-narator din romanul subiectiv
).
Personajul
poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea
directă poate fi realizată de către narator ( prin portretul fizic şi / sau
moral, prin comentarii explicite, aluzii ), personajul însuşi
(autocaracterizare prin mărturisiri făcute altor personaje, autoanalize
monologate ), alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ).
Caracterizarea
indirectă se realizează prin consemnarea acţiunilor, a atitudinilor, a
opiniilor exprimate de personaj, prezentarea mediului în care trăieşte - oraşul,
casa, interiorul, familia, grupul sau societatea în care evoluează - , limbajul
folosit ( de la registru al limbii până la particularităţile stilistice ).
În
cazul romanului modern, autorul îşi propune să „absoarbă” lumea în interiorul
conştiinţei, anulându-i omogenitatea şi epicul, dar conferindu-i dimensiuni
metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele
condiţiei umane; are o perspectivă limitată şi subiectivă, completată adesea cu
opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician ). Personajul
– narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de
conştiinţă, conferindu-i autenticitate; opţiunea pentru convenţiile epice
favorizează analiza (jurnalul intim, corespondenţa privată, memoriile,
autobiografia ); principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (
cronologia este înlocuită cu acronia); sunt alese evenimente din planul
conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de
semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social; modelul
narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel
Proust.
Cititorul
se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează
interioritatea aflată în centrul interesului; are acces la intimitatea
personajului – narator ( mai ales atunci când îi poate „citi” jurnalul de creaţie).
Apărut
în 1930, la Editura Cultura Naţională din Bucureşti, romanul Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război fusese anunţat în repetate
rânduri în presa vremii, cu titluri variind de la Romanul căpitanului Andreescu la Proces-verbal de dragoste şi război.
Cunoscător
al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă,
admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română
preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie,
între absolut şi relativ.
Alcătuit
din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui
George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii
este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”:
cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i
pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” (
Perpessicius )
Acţiunea, complexă, include două planuri narative – unul exterior ( al
evenimentelor relatate de personajul – narator, prin consemnarea directă şi
prin rememorare ) şi unul interior ( al trăirilor personajului – narator, care
se dezvăluie cititorului „cu sinceritate” ).Evenimentele prezentate sunt
pretextul pentru instrospecţie, pentru că personajul lui Camil Petrescu
raportează permanent experienţa exterioară la ecoul pe care îl are în conştiinţă.
Sublocotenentul
Ştefan Gheorghidiu, aflat cu regimentul său în regiunea Dâmbovicioarei,
încearcă să obţină o permisiune de două zile pentru a merge la Câmpulung, unde
fosta lui soţie, Ela, îl chema insistent. Scrisoarea Elei venea la scurtă vreme
după o reconciliere survenită în urma unei lungi perioade de neînţelegeri, care
declanşează un conflict puternic în conştiinţa personajului. Discuţia în
contradictoriu de la popota ofiţerească introduce a doua temă a romanului,
aceea a dragostei.
Ştefan
Gheorghidiu rememorează momentele mariajului său cu Ela, mariaj ce stă de la
bun început sub semnul geloziei. Tineri studenţi, cu o situaţie materială
precară, cei doi soţi vor fi puşi în faţa unei situaţii neaşteptate – o
moştenire din partea unui unchi bogat îi proiectează într-o lume mondenă,
luxoasă, în care Ela se acomodează rapid, în timp ce Ştefan Gheorghidiu refuză
să se integreze. Noul lor statut social pune în evidenţă diferenţele dintre cei
doi soţi. Relatată din perspectiva, unică, a unui personaj a cărui conştiinţă
este scindată între raţiune şi pasiune, între luciditate şi autosugestie,
povestea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela dezvăluie un complicat
mecanism sufletesc, demontat cu fervoarea tipică eroilor lui Camil Petrescu.
Spiritual,
ironic, hipersensibil, Gheorghidiu „este un psiholog al dragostei, şi
luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu ale marilor moralişti ai
literaturi franceze” (Perpessicius ). Antologică pentru modul în care ia
naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena în care
Ştefan Gheorghidiu, Ela şi foarte vag conturatul G., aşezaţi pe bancheta din
spate a unei maşini – între Gheorghidiu şi G. se află Ela -, merg către
Drăgăşani.
Pentru
narator, eşecul în iubire este un eşec al cunoaşterii; analiza mecanismului
psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu,
este dublată de o radiografie a raporturilor sociale care generează, de cele
mai multe ori, conflictele interioare.
Portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic şi lipsit de scrupule, sau
acela al afaceristului analfabet Tănase Vasilescu-Lumânăraru (tatăl lui Fred
Vasilescu, personajul din Patul lui Procust ) trădează un
romancier atent la diversitatea comediei umane a epocii sale.
Confruntat
cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană,
Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă.
Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului care, în
viziunea romancierului, „a fost drama personalităţii, nu a grupei umane”.
Întors
în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu
participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la
un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe
haosul şi absurditatea situaţiei – aspect subliniat de majoritatea criticilor
literari care au comentat romanul la apariţia sa.
Personajul
are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi,
ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea
gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o
scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii
nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi
deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează
despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru
personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid,
dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în
obiectele conştiinţei” (Marian Popa )
Ştefan
Gheorghidiu se înscrie în seria personajelor preocupate până la obsesie de
explorarea propriilor trăiri sufleteşti şi a reacţiilor organice pe care le
determină anumite sentimente: „Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că
voi muri, căci durerile ulceroase – acum când nu mai puteam mânca aproape deloc
– deveniseră de nesuportat.”
Hipersensibil, hiperlucid, Gheorghidiu îşi trăieşte drama interioară acut, exagerând importanţa unor
evenimente dar fiind incapabil să reducă totul la dimensiunile unui eveniment
banal. Eroul este definit exclusiv prin intermediul conflictelor interioare. Conflictele exterioare – cu Ela, în timpul
excursiei la vie sau în timpul unei vizite pe care cei doi i-o fac Anişoarei,
cu Nae Gheorghidiu - sunt doar pretexte
pentru analiza altor sentimente pe care le generează situaţiile trăite. Narator
subiectiv, Ştefan Gheorghidiu nu este creditabil şi nici nu poate fi
caracterizat în raport cu alte personaje, pe care cititorul le cunoaşte
exclusiv prin mărturiile lui.
Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului, conştient că e
prizonierul propriilor fantasme şi iluzii, dar incapabil, ca majoritatea
eroilor lui Camil Petrescu, să se desprindă de jocul magic al propriei
conştiinţe. Ampla lui confesiune este o
mărturie a nivelului intelectual al personajului. Superior moral
celorlalţi prin aspiraţia către ideal, către iubire, perfecţiune – o
caracteristică a tuturor personajelor camilpetresciene care vizează absolutul,
ideea, esenţa ( Pietro Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu ) – Ştefan
Gheorghidiu nu se adaptează unei lumi ale cărei structuri preţuiesc numai
aparenţele. El e o conştiinţă incapabilă de compromisuri, de aceea se izolează
( se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia
şi jocul acceptat de societate ).
Intransingent, Gheorghidiu îşi recunoaşte neputinţa de a face compromisuri, ilustrativ
în acest sens fiind dialogul cu doamna distinsă, „cu părul alb”, care observă:
„A, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre
cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.” Răspunsul nu face decât
să confirme că personajul este conştient de propria superioritate şi că
încearcă să-şi construiască o existenţă fără fisuri: „Sunt eu de vină, dacă mi
se oferă fire de păr în mâncare?”
Aflat
într-o permanentă căutare de certitudini, eroul nu poate să accepte minciuna,
falsitatea societăţii în care trăieşte. Iluzia că a găsit o dragoste ideală
alături de Ela, că propriul cămin e în afara dominaţiei socialului determină
dezamăgirea totală când descoperă că soţia sa nu e altfel, nu e „monada”, ci e
doar o femeie obişnuită: „erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape
toţi”. Ştefan Gheorghidiu este, în fond, victima propriului ideal. Obsedat de
absolut, e învins de el. Conştient de propriile defecte, Gheorghidiu e un om
care trăieşte drama inflexibilităţii conştiinţei sale.
Romanul
surprinde drama personajului în două momente importante: viaţă – moarte,
reliefând singurătatea omului modern care nu poate înţelege lumea, nu găseşte
un punct de comunicare durabil cu aceasta, susţinând punctul de vedere al
autorului: „Eroul de roman presupune un zbucium interior, loialitate,
convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţe obişnuite
sau cel puţin chiar fără un suport moral, caractere monumentale în real
conflict cu societatea”.
Ca
majoritatea personajelor lui Camil Petrescu dominate de ideea absolutului,
Ştefan Gheorghidiu sfârşeşte prin a fi învins de propria conştiinţă. El nu se
adaptează şi refuză să devină banal. De aceea, personajul renunţă la trecutul
cu Ela, într-un gest simbolic, confirmând opinia exprimată în una dintre
primele scene ale romanului – „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de
moarte unul asupra celuilalt”. Când iubirea nu mai este totul, personajul o
refuză în totalitate ca sentiment, acceptându-şi eşecul în acest plan al
cunoaşterii şi detaşându-se net de umanitatea care evoluează derizoriu, privită
necruţător din perspectiva unei conştiinţe ironice şi lucide.
No comments:
Post a Comment