Scrie un eseu de 2 -3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate
într-un text poetic studiat / în texte
poetice studiate, din opera lui Lucian Blaga, pornind de la ideile
exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Modernismul blagian este, înainte
de orice, metaforă revelatorie.” ( Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii
române )
Eugen Lovinescu definea
modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile
occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este
vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza
acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul
sincronismului ( principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale şi
sociale ale secolului al XX-lea românesc ).
În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mişcării
literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeţi de
origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio Machado; notele sale definitorii
sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un simbolism muzical verlainian” (Irina
Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia formelor inovatoare în
planul creaţiei artistice, forme care se opun, de regulă, tradiţiei (
tradiţionalismului ); din această perspectivă, toate curentele literare care au
dominat începutul şi prima jumătate a secolului al XX-lea fac parte din
modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul,
imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând modernismului,
totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare care tind, în forme
spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia prin atitudini
anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice
speţă, repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino )
În lirica modernă, se produce o
destructurare a eului liric, total îndepărtat de eul individual, celebră fiind
afirmaţia lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”. Nu numai persoana eului liric
se modifică, ci şi numărul, apariţia pluralului sugerând o polifonie a vocii în
care distanţarea de eul individual creşte.
Lucian Blaga este unul dintre
inovatorii liricii române, mai ales în plan formal. Poetul ilustrează, mai ales
în prima parte a creaţiei sale, curentul literar expresionist, care se traduce
prin expansiunea eului liric la nivel universal, printr-o participare intensă
la tainele lumii şi prin trăirea adâncă a misterului universal. Orice creaţie
este, în concepţia blagiană, o „metaforă”, acest termen desemnând, pentru
filozof, nu o simplă figură de stil, ci totalitatea modalităţilor prin care,
într-o operă întreagă, şi chiar într-un domeniu al spiritului, se întocmeşte o
viziune a existenţei. De altfel, Lucian Blaga este şi teoretician al noţiunii
de „metaforă”, pe care o defineşte în două moduri: „metaforă plasticizantă”,
care dă frumuseţe limbajului liric, fără a-i încifra conţinutul, metafora care
ţine de limbaj şi „metafora revelatorie”, care are rolul de a potenţa misterul
esenţial, de a releva conţinutul; ea completează neputinţa expresiei directe,
este un act revelator al misterului, este rezultatul incongruenţei dintre lumea
concretă şi cea a noţiunii abstracte.
Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii, poezie „simplă ca o respiraţie spontană, care nu angajează idei
abstracte” (Marin Mincu), deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii, devenind cunoscută ca artă poetică,
prin construirea unui program care îşi dezvăluie înţelesul mai ales datorită
operei în ansamblu a marelui poet. În „sistemul liric blagian”, acest text
reprezentativ ocupă un loc important, concentrând ca într-un focar tendinţe
specifice operei poetului şi anunţând direcţii viitoare ale receptării.
Poezia e o confesiune a unui crez care nu poate fi exprimat altfel decât la
persoana I, o luare de cuvânt presupunând un „subtext polemic faţă de alte
poziţii”, anterioare sau contemporane. În „eu”, cuvântul cu care se deschide
poezia, este cuprinsă ideea că textul poetic, în general, este manifestarea
imperativă a individualităţii creatoare, privită în raport cu lumea şi cu
ceilalţi ( „alţii” ).
Titlul, alcătuit dintr-o propoziţie
dezvoltată, este o metaforă revelatorie şi subliniază caracterul de artă
poetică al poemului, accentuând poziţia lui eu
confesiv. Aspectul negativ al verbului – predicat sugerează o luare de poziţie
polemică în raport cu alte puncte de vedere: nu strivesc. Ultima parte a titlului, alcătuită, la nivel
sintactic, dintr-un complement direct care explicitează sensurile verbului,
însoţit de determinanţi substantivali creează deschiderea spre sensurile
metaforice ale textului: „corola de minuni a lumii” este o metaforă pentru
tainele universului, atitudinea eului liric fiind, vădit, una de protejare a
misterelor, de potenţare a sensurilor.
Artele poetice clasice cuprind de obicei învăţături poetice, în care poezia
este privită din exterior, cu ignorarea, de cele mai multe ori, a eului
artistului. Eul blagian devine o ipostază interiorizată, adresându-se doar
sieşi, într-o confesiune discretă, privindu-se pe sine „doar în raport cu
lumea” care nu este reală, ci lumea imaginară, univers interior, construit din
aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei. Eul trăit ( adică acela care se
manifestă prin afecte, impulsuri, atitudini) se adresează lumii simţite, şi,
totodată, unei lumi în sens filosofic, adică unui real negat în exterioritatea
sa pentru a fi recreat sub forma de imagine exaltată în concept ( „corola de
minuni a lumii” ). Accentul nu cade pe textul care va rămâne, pe cuvânt, ci pe
participarea subiectivă la tainele universului. Poezia nu mai este înţeleasă ca
rezultat finit, ca operă, ci mai ales ca descărcare spontană de energii
interioare, de emoţii care trebuie trăite chiar în procesul lor de constituire.
Cuvintele, imaginile poetice, alcătuiesc doar un grafic, o transcriere a
energiilor afective, care depăşesc graniţele prozodice specifice poeziei
tradiţionale.
Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de situare faţă de propria artă,
faţă de meşteşugul artistic şi uneltele specifice acestui meşteşug, ci ca o
situare faţă de obiectul său, care este lumea în sens larg şi „cuvântul” în
sens restrictiv. Din intenţia eului liric de a nu „strivi”, a nu „ucide”, a nu
„sugruma” şi a nu „lumina” necruţător, ci de a păstra o atitudine de reculegere
şi înfiorare discretă izvorâtă din iubire, se nasc atributele lumii, care
devine astfel o „corolă de minuni”, o uriaşă floare cu neasemuite petale
palpitând de taine, metafora ce se amplifică treptat, potenţând ideea de
„mister” prin elemente ca: „taine”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de
întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt mister”, „taina nopţii”.
Tot efortul creator se subordonează finalităţii de a aduce „cuvintele din
starea lor naturală în starea de graţie”, pentru că, prin cuvânt, creatorul
blagian are acces la tainele universului.
Textul este organizat în jurul unei opoziţii fundamentale eu-alţii. Prima secvenţă poetică aduce în prim-plan eul liric, prin persoana
întâi a pronumelui personal, asociat unor noţiuni negative: „nu strivesc”, „nu
ucid cu mintea”. Opoziţia se conturează în
secvenţa a doua a poemului,
care asociază unei noţiuni unice – „lumina” - doi termeni – „eu”, „alţii”.
„Lumina mea” este o metaforă pentru un anumit mod de cunoaştere, specifică
eului poetic. Acest mod de cunoaştere ( „luciferic”, dacă ar fi asociat cu un
concept filosofic ) este caracterizat de potenţarea misterului universal.
„Lumina altora” desemnează un mod de cunoaştere opus, caracterizat de anularea
tainei, de reducerea misterelor universale ( în termenii filosofiei lui Blaga,
„lumina altora” ar putea fi asociată cunoaşterii paradisiace ). Raportul de
coordonare adversativă dintre cele două enunţuri marchează antiteza (
instituită la nivel semantic prin cele două metafore ) şi la nivel sintactic:
„Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric,
/ dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Prin intermediul
comparaţiei care include un termen din sfera cosmicului se subliniază
atitudinea eului poetic: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu
micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa se
schimbă-n nenţelesuri şi mai mari / sub ochii mei…”
Incipitul şi finalul textului se află într-un
raport de cauzalitate. De altfel, întreaga poezie ar putea fi redusă la o
singură frază, care sintetizează ideea de protejare a misterelor universale:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /…/ căci eu iubesc / şi flori şi ochi
şi buze şi morminte.”
Limbajul poetic este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se refera
la ideea de mister, de taină: „corola de minuni a lumii” desemnează totalitatea
tainelor universale, „flori, ochi, buze ori morminte” particularizează
simboluri ale acestor taine: „flori “ ar putea fi simbolul pentru viaţă,
frumuseţe pură, „ochi” – metaforă pentru cunoaştere, „buze” - metaforă pentru
comunicare, „morminte” - metaforă pentru misterul morţii. În această variantă
de interpretare, „flori” şi „morminte” ( metafore pentru viaţă şi moarte )
încadrează metaforele sugerând atitudini esenţiale ale umanului - cunoaştere,
comunicare. Enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în
ordinea crescândă a elementului de „mister” cuprins în ele. Grija de a nu
destrăma „vraja nepătrunsului ascuns” este, de fapt, grija de a nu dezvălui
taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvânt decât parţial,
prin metafore, prin revelaţiile fragmentare şi spontane, fără durată, ale
cuvântului.
De la început, Blaga îşi reprezintă actul poetic ca pe un raport eu-lume.
Între aceşti doi poli se vor instala toate trăirile, toate tensiunile prezente
în volumele viitoare. Începând cu expresionismul, poezia devine expresie a
conştiinţei individuale; obiectul artistic trebuie să aibă un „centru de
greutate spiritual” care să coincidă cu
centrul său de greutate obiectiv. Este o concepţie nouă asupra poeziei, care nu
ar mai fi pura redare a lumii obiective, ci ar începe de la rostirea conştientă
a vocabulei „eu”, de la detaşarea vizibilă a conştiinţei de lume şi de ceilalţi
( „lumea altora” ). Arta este, deci, un mijlocitor între conştiinţă şi lume,
sau arta se naşte datorită existenţei conştiinţei.
Sentimentul major este acela de contopire până la identificare cu misterele
universale, cu substanţa ascunsă a lumii la care eul poetic se simte
participând. Lumea este exprimată printr-o metaforă sintetizatoare ca fiind „o
corolă de minuni” ( adică miracole, taine revelate care se arată eului în toata
splendoarea lor ), pentru ca apoi, pe parcursul poeziei, aceste „minuni” să se
obscurizeze treptat, transformându-se în „adâncimi de întuneric”, în
„nenţelesuri şi mai mari”. La nivel lexical, se poate observa că majoritatea
termenilor sunt însoţiţi de un fel de „aureolă de sens” ( M. Mincu ), ca şi cum
semnificatul lor obscur ( sensul ) ar tinde să depăşească semnificantul (forma
). Se poate spune că Blaga foloseşte un cuvânt - mister, având un orizont larg,
o „întunecată zare” de sensuri multiple, fără a putea să fie epuizat. El
însuşi, cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un halou de semnificaţii ce
palpită provocând spiritul, ca şi „florile, ochii, buzele, mormintele”.
Aşadar, având în vedere încifrarea adâncă a sensurilor acestui poem
construit, la nivel stilistic mai ales prin folosirea metaforelor revelatorii,
se poate susţine afirmaţia lui Dumitru Micu, potrivită căreia „modernismul
blagian este, înainte de orice, metaforă revelatorie.” În acest fel, sensurile
se dezvăluie numai cititorului avizat, care acceptă provocarea integrării
într-o lume aparte, în care cuvântul este învestit cu alte semnificaţii.
No comments:
Post a Comment