Scrie un eseu, de 2 – 3 pagini, în care să
dovedeşti faptul că un text poetic
studiat, din opera lui Ion Barbu, se încadrează direcţiei moderniste/ modernismului, pornind de la ideile exprimate
în următoarea afirmaţie critică: „Dacă poezia modernă poate fi definită, la
început, ca o creare a lumii şi, în acelaşi timp, ca o creare lirică a
limbajului, ea devine, cu timpul, numai o aventură pură a limbajului.” (
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei)
Eugen Lovinescu definea
modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile
occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este
vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza
acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul
sincronismului ( principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale şi
sociale ale secolului al XX-lea românesc ).
În sens restrâns,
conceptul de modernism a fost
asociat mişcării literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea, în
jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio Machado;
notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un simbolism
muzical verlainian” ( Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia
formelor inovatoare în planul creaţiei artistice, forme care se opun, de
regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din această perspectivă, toate
curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a secolului al
XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul,
futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând
modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare,care
tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia
prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare,
de orice speţă, repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino
)
Ion Barbu este unul
dintre poeţii români interbelici care au inovat spectaculos la nivel prozodic,
formal şi la nivelul conţinutului poezia. Întreaga sa operă stă sub semnul
modernismului. Tudor Vianu vorbeşte despre mai multe etape în evoluţia
lirismului barbian: etapa parnasiană, în care se remarcă preocuparea pentru
perfecţiunea formală, cultivarea anumitor simboluri şi detaşarea de conţinut a
eului liric; etapa baladică şi orientală depăşeşte caracterul abstract al
primelor poeme, orientându-se spre elemente de mit şi de legendă balcanică;
etapa ermetică, în care se revine la perfecţiunea clasică a formei şi se
abstractizează mesajul poetic. Poeziile definitorii pentru această etapă a
liricii lui Ion Barbu sunt „numai o aventură pură a limbajului” ( Nicolae
Manolescu ), ilustrând depăşirea unui proces de „creare a lumii” şi de „creare
lirică a limbajului” şi valorizarea resurselor abstractizante ale limbajului.
În această etapă de creaţie se înscrie poezia Joc
secund , publicată iniţial cu titlul Din ceas, dedus…
Textul are valoare de
artă poetică, înscriindu-se în ceea ce Marin Mincu numea „lirism absolut”.
Ambele strofe se construiesc pe baza unor metafore-simbol, al căror sens se
dezvăluie după lecturi succesive, întrucât lirica modernă presupune reveniri,
reinterpretări, adică o lectură neliniară a textului.
Incipitul face trimitere
la ieşirea din contingent, din temporalitate, prin folosirea unui termen
specific limbajului matematic: „Din ceas, dedus…”. Metafora „adâncul acestei
calme creste” poate fi interpretată ca simbol al poeziei ( rezultat al actului
creator ) sau ca simbol al universalului, care devine materie poetică atunci
când este contemplat din afara noţiunii de timp. Al doilea vers face referire
la motivul oglinzii, foarte frecvent în poezia lui Ion Barbu. În
acest text, „oglinda” presupune dematerializarea imaginii concrete, adică
poezia se obţine prin reflectarea realităţii în conştiinţa creatorului.
„Mântuit azur” este o metaforă care face trimitere la finalitatea actului
creator. Poezia nu este o imagine a lumii, ci o filtrare a acesteia,
purificată. „Cirezile agreste”, din al treilea vers, ar putea fi o metaforă
pentru lumea concretă, care va fi transfigurată poetic. Ultimul vers al
primului catren se referă la condiţia creatorului. Metafora „joc secund”
încifrează actul creaţiei. În filozofia greacă, creaţia este desemnată prin
joc: jocul prim este al Demiurgului, creatorul absolut; jocul secund este al
Meşteşugarului, care imită originalul creat de Demiurg; jocul terţ este al
Poetului, care nu are acces decât la o copie a lumii primordiale. În acest
context, „jocul secund” spre care aspiră creatorul din poezia lui Ion Barbu
face trimitere la puritatea actului poetic. Poetul aspiră spre „jocul secund”
al meşteşugarului, mai pur decât „jocul terţ”. Ideea poetică pe care se
structurează prima strofă ar fi că poezia este reprezentarea unui univers
aparte, rezultat din transgresarea celui material, printr-un „joc secund” – joc
al minţii, care presupune „oglindirea” ( revelarea sensurilor ascunse ).
Al
doilea catren se deschide cu o invocaţie – „Nadir latent!” – care ar putea fi o
metaforă-simbol pentru creator. „Nadirul” este punctul opus zenitului, adică
punctul situat la polul opus unei cunoaşteri „pozitive” ( „zenit” = punctul
de pe bolta cerească în care se intersectează verticala dusă din locul unui
privitor înspre emisfera cerească situată deasupra capului observatorului;
„nadir” = punctul de pe bolta cerească opus zenitului; situat la intersecţia
verticalei locului în care se află observatorul cu emisfera cerească inferioară
). ( nu e nevoie să apară în eseu, e doar o explicaţie pentru înţelegerea
textului.
„Poetul
ridică însumarea” face referire directă la rolul creatorului şi al artei sale.
„Însumarea” este o metaforă pentru poezia care trebuie să sintetizeze esenţele,
refăcând unitatea actului creator primordial. Metaforele din versul al doilea –
„harfe resfirate”, „zbor invers” – pot fi interpretate ca simboluri ale altui
mod de cunoaştere a lumii decât cel propus de poet. Al treilea vers
accentuează acest sens, făcând trimitere la modalitatea de creaţie specifică
poetului modern: „cântec istoveşte”. Verbul „a istovi”
este folosit cu sensul de „a epuiza sensurile”. Ultimul vers al poeziei propune
o alternativă la cerul cu stele al romanticilor ( imagine a zenitului ): marea
cu meduzele ( imagine a nadirului ). Ideea ar fi că universul poetic este
capabil să evidenţieze atât fenomenul concret, cât şi semnificaţiile lui
abstracte, însumând sensurile plus-cunoaşterii şi minus-cunoaşterii.
Modernitatea
textului se observă atât la nivelul conţinutului, cât şi la nivel formal. La
nivelul conţinutului, viziunea originală asupra actului creaţiei şi încifrarea
sensurilor sunt elementele care particularizează mesajul poetic al acestui
text. Poetul apare în ipostaza de creator al unui univers aparte, poezia sa
fiind o modalitate de a modifica datele concretului, într-un efort de „creare a unei
lumi” cu alte coordonate. La nivel formal, elementele de prozodie de
tip clasic – cu rima încrucişată, ritm iambic, măsură de 13 – 14 silabe –
respectă convenţia de muzicalitate a textelor poetice în care era evident
efortul de „creare lirică a limbajului”, în spatele căreia se ascunde un mesaj poetic
profund. Aşadar, poezia lui Ion Barbu propune o perspectivă originală asupra
realităţii imediate, în care viziunea creatorului modern se raportează,
discret, la un alt mod de a crea poezie.
No comments:
Post a Comment