Scrie un eseu de 2 – 3
pagini, despre particularităţile de
construcţie a unui personaj dintr-un text
narativ studiat, aparţinând lui Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, vei
avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru
elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului
ales ( acţiune, conflict, relaţii
temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă,
modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
- prezentarea statutului
social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul / conflictele textului narativ studiat;
- relevarea unei
trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe narative
/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct
de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului
narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.
Personajul
este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este
o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii,
care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul
limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate
fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om
şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică
sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre
realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi
polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.
Construcţia
personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială,
exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje,
clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune,
personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate
la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al
autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi
omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă
principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din
romanul subiectiv ).
Monografie
a satului transilvănean din primele decenii ale secolului al XX-lea, ilustrând
„drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieţii ardelene” (
Pompiliu Constantinescu ), romanul realist – obiectiv Ion, de Liviu Rebreanu, are
o geneză de aproape un deceniu. În Mărturisiri sunt
reconstituite trei momente ale realităţii care au devenit sursa de inspiraţie a
romanului. O scenă la care autorul a fost martor într-o dimineaţă de primăvară,
când se întorcea de la vânătoare – un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare
„s-a aplecat şi a sărutat pământul” – devine definitorie în roman pentru
caracterul protagonistului. Al doilea „eveniment” transfigurat artistic în
roman este drama unei fete din satul natal, bătută de tatăl său pentru că „şi-a
dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”. Numele
protagonistului romanului este luat tot din realitate: „Tot în zilele acelea,
am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi
foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de
diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul
că n-are pământ […] Pronunţa de altfel cuvântul „pământ” cu atâta sete, cu
atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi
adorată”.
Acţiunea, amplă, urmăreşte două planuri narative:
unul în care poziţia centrală este ocupată de Ion şi de
tribulaţiile lui sentimentale şi al doilea, pe care evoluează familia Herdelea.
Singurele personaje care trec frecvent dintr-o sferă în cealaltă, asigurând
continuitatea poveştii, sunt Ion şi Titu Herdelea – fiul învăţătorului,
personaj esenţial în desfăşurarea acţiunii ( el este cel care-i sugerează lui
Ion modalitatea prin care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata ). Ca
structură compoziţională, romanul este alcătuit din două părţi, intitulate Glasul
pământului şi Glasul iubirii. Titlurile
capitolelor sunt semnificative, atât prin raportare la protagonistul acţiunii,
cât şi prin raportare la evenimentele relatate - Începutul, Zvârcolirea, Iubirea,
Noaptea,
Ruşinea, Nunta (prima parte ), Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul,
Blestemul, George, Sfârşitul ( parte a doua ) – şi susţin, la nivel
metatextual, conturarea portretului protagonistului.
Protagonistul acţiunii este personajul eponim, exponenţial pentru o
categorie socială. Evoluţia sa este reliefată în toate momentele subiectului,
iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante. Ion
este lacom, îşi urmăreşte cu tenacitate scopul şi obţine pământurile lui Vasile
Baciu, chiar dacă felul în care procedează este imoral. Personajul a fost văzut
din perspective diferite de critica literară, care a identificat în el „o
brută”, dominată de instincte, dar şi un om inteligent, care nu precupeţeşte
nici un efort pentru a-şi duce a îndeplinire planurile. Dominat de patima de a
avea pământ, personajul uită de orice instinct de conservare, ceea ce îl
conduce la prăbuşire. Nicolae Balotă l-a definit drept „un posedat al ideii de
posesiune”, ceea ce accentuează caracterul său impulsiv, dominat de „patimă”.
Personajul
principal al romanului este caracterizat direct şi indirect. Cele mai multe
trăsături se desprind din caracterizarea indirectă, realizată prin intermediul
naraţiunii şi al dialogului, care evidenţiază atitudinile, gesturile şi limbajul
personajului. Ion reacţionează în
conformitate cu propria condiţie socială. Sărac, îşi doreşte pământul pentru a
dobândi stima colectivităţii. După ce intră în posesia pământului, îşi cere
dreptul de a fi fericit, dorind împlinirea dragostei cu Florica. Cele două
femei, conturate complementar şi antitetic, reprezintă cele două obsesii ale
personajului principal: averea şi iubirea. De altfel, titlul iniţial al
romanului – Zestrea – ilustra tocmai conflictul
principal al romanului. Setea de
pământ atinge dimensiuni tragice, victime ale „blestemului pământului” fiind nu
doar personajul principal, ci toţi cei pe care, iubindu-i, Ion îi sacrifică
necondiţionat ( Florica ) sau de care se foloseşte doar pentru a-şi atinge
scopul ( Ana, copilul lor, Vasile Baciu, George Bulbuc ).
În
cazul lui Ion, dorinţa de a avea cât mai mult pământ nu are doar o motivaţie de
ordin social sau economic; fascinaţia exercitată asupra lui de această forţă
stihială trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata să renunţe la femeia
iubită pentru a intra în posesia pământului. Căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile
Baciu, i se pare singurul mod de a-şi vedea visul împlinit, fără să se
gândească prea mult la consecinţele pe care gestul lui le poate avea.
Scena de la horă, din primul capitol al romanului, în care cuplurile
se fac şi se desfac ( Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George –
Florica ), prefigurează evoluţia ulterioară a evenimentelor. Ion dansează cu
Florica, pe care o place, şi o lasă pentru Ana, care e mai urâtă, dar bogată.
După terminarea horei, Ion ia lăutarii şi pleacă la cârciuma din sat, deşi
aceştia sunt plătiţi de George. Gestul provoacă un conflict, finalizat cu o
bătaie la cârciuma lui Avrum. Se conturează, indirect, imoralitatea şi ipocrizia protagonistului, care inoră sentimentele
Anei, caracterul său agresiv, dar şi autoritatea de care se bucură printre
ceilalţi flăcăi din sat ( lăutarii îi ascultă dorinţele, deşi au fost plătiţi
de George ).
Pentru a-şi atinge scopul de a lua în stăpânire pământurile lui Vasile
Baciu, Ion o seduce pe Ana, ceea ce accentuează imoralitatea personajului.
Fata, însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească, fie din casa
familiei Glanetaşu până când, în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile
Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i toate pământurile. După ce devine
proprietar cu acte în regulă asupra terenurilor lui Vasile Baciu, Ion
redescoperă vechea dragoste pentru Florica (frumoasa, dar săraca fiică a
văduvei lui Maxim Oprea ), căsătorită între timp cu George Bulbuc.
Trăsăturile negative de caracter sunt contrabalansate de trăsături de
caracter pozitive, între care hărnicia este
esenţială: „Nicio brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a
făcut dânsul stâlpul casei”. Asiduitatea cu care munceşte pământurile lui
Alexandru Glanetaşu nu îi aduce, însă, ceea ce speră, de aceea, personajul
trăieşte constant un sentiment de frustrare care îl determină să izbucnească
violent.
Conflictele au un rol esenţial în conturarea portretului protagonistului. Ion
provoacă frecvent conflicte în sat, mai ales când se întâlneşte cu George
Bulbuc sau cu Vasile Baciu. Conflictele exterioare susţin acţiunea romanului,
dar autorul acordă o importanţă deosebită conflictelor interioare. Personajul
principal este surprins în dimensiunea sa interioară, frământările acestuia
determinând naşterea unor noi centre de conflict. Semnificativă în acest sens
este scena în care Ion, privind nesăţios întinderea de pământ pe care se
pregăteşte să o muncească, dă glas obsesiei sale într-o exclamaţie retorică în
care se condensează toate aspiraţiile sale secrete: „Cât pământ, Doamne!” Trăirea profundă a acestei obsesii este sugerată
şi în scena în care personajul se apleacă, într-un gest aproape mistic, şi
sărută pământul, copleşit de propriile sentimente şi de instensitatea lor: “Se
lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de
pământul ud. Şi-n sărutarea aceea grăbită simţi un fior rece, ameţitor.”
Conflictul interior are şi o dimensiune erotică, ceea ce conturează
complexitatea personajului principal, care nu trăieşte în afara sentimentelor,
numai că, neputând să-şi găsească împlinirea în plan social fără a avea pământ,
o ia de soţie pe Ana, înăbuşindu-şi sentimentele pentru Florica. Este de
remarcat însă faptul că, atunci când află că Florica se mărită, Ion nu îşi
poate înfrâna dezamăgirea şi frustrarea: „Cum se mărită şi de ce? Îşi zise furios ca şi când cineva i-ar fi furat
cea mai mare şi mai bună delniţă de pământ”. Comparaţia subliniază atât
intensitatea sentimentului erotic, cât şi obsesia personajului, incapabil să
discearnă între dimensiunea socială şi cea interioară a existenţei sale. De
altfel, incapacitatea lui Ion de a-şi asuma total un singur glas al
personalităţii sale este cea care îl duce la moarte.
Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului
obiectiv şi omniscient şi a altor personaje, dar punctele de vedere ale
acestora sunt subordonate perspectivei auctoriale. Pentru Geroge Bulbuc, „Ion e arţăgos ca un lup nemâncat”, Vasile Baciu îl
încadrează în categoria „calici
trenţăroşi”. Naratorul subliniază trăirile pătimaşe ale protagonistului, prin
referiri la foc, ceea ce sugerează tensiunea existenţială a eroului: „scăpărând scântei din ochi”, „zâmbind aprins”, „scăpărare
furioasă”, „strigăt înăbuşit”, „începe să-i clocotească sângele”.
Ion este un personaj tragic. Toate atitudinile şi acţiunile sale au o
pronunţată componentă socială, pe care el nu o conştientizează şi, de aceea, i
se subordonează. Trăind la nivel instinctual, Ion nu se poate sustrage
destinului care îi este fixat, neavând capacitatea de a se detaşa ironic de
propria existenţă ( cum o face, de exemplu, Ilie Moromete ). În acest personaj,
autorul figurează simbolic trăsături esenţiale ale ţăranului trăind într-o
societate în care averea este criteriul principal de ierarhizare a valorilor şi
provoacă mutilarea sufletească a celor subjugaţi de patima îmbogăţirii.
No comments:
Post a Comment