Eseu roman psihologic - evoluţia unui personaj, ilustrată într-un roman psihologic din perioada interbelică

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre evoluţia unui personaj, ilustrată într-un roman psihologic din perioada interbelică, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Romanul e povestea unor oameni caracteristici, originali, a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict. Viaţa lor sufletească trebuie să fie complexă tocmai ca să fie posibil acest conflict, adică să apară în conştiinţa lor problema care torturează şi-i îndepărtează de felul cum concep viaţa semenii lor. Romanul e legat de apariţia conştiinţei.” ( Mihai Ralea, De ce nu avem roman )

Pentru a prezenta evoluţia unui personaj ilustrată într-un roman psihologic, trebuie să remarcăm că romanul, în general, ca orice text epic, „spune o poveste”. Mihai Ralea susţine că „romanul e povestea unor oameni caracteristici, originali, a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict.” Chiar dacă romanul este, uneori, şi povestea unor personaje tipice ( ca în cazul romanelor obiectiv – realiste ), odată cu modernizarea tehnicilor narative şi cu apariţia preocupării pentru explorarea conştiinţei personajului, romanul  a devenit povestea conflictelor sufleteşti, a problemelor care torturează conştiinţa eroilor. De aceea, viaţa sufletească a personajelor „trebuie să fie complexă tocmai ca să fie posibil acest conflict, adică să apară în conştiinţa lor problema care torturează şi-i îndepărtează de felul cum concep viaţa semenii lor.”

În cazul romanului subiectiv, autorul îşi propune să „absoarbă” lumea în interiorul conştiinţei, anulându-i omogenitatea şi epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiţiei umane; are o perspectivă limitată şi subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician ).

Personajul – narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, conferindu-i autenticitate; opţiunea pentru convenţiile epice favorizează analiza ( jurnalul intim, corespondenţa privată, memoriile, autobiografia ); principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia ); sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificaţii majore, fără să fie refuzate inserţiile în planul social; modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust.

Cititorul se identifică cu personajul – narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul interesului; are acces la intimitatea personajului – narator ( mai ales atunci când îi poate „citi” jurnalul de creaţie ).

Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război fusese anunţat în repetate rânduri în presa vremii, cu titluri variind de la Romanul căpitanului Andreescu la Proces-verbal de dragoste şi război. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ.

Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă” ( Perpessicius )

Sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu, aflat cu regimentul său în regiunea Dâmbovicioarei, încearcă să obţină o permisiune de două zile pentru a merge la Câmpulung, unde fosta lui soţie, Ela, îl chema insistent. Scrisoarea Elei venea la scurtă vreme după o reconciliere survenită în urma unei lungi perioade de neînţelegeri, care declanşează un conflict puternic în conştiinţa personajului. Discuţia în contradictoriu de la popota ofiţerească introduce a doua temă a romanului, aceea a dragostei. Ştefan Gheorghidiu rememorează momentele mariajului său cu Ela, mariaj ce stă de la bun început sub semnul geloziei. Tineri studenţi, cu o situaţie materială precară, cei doi soţi vor fi puşi în faţa unei situaţii neaşteptate – o moştenire din partea unui unchi bogat îi proiectează într-o lume mondenă, luxoasă, în care Ela se acomodează rapid, în timp ce Ştefan Gheorghidiu refuză să se integreze. Noul lor statut social pune în evidenţă diferenţele dintre cei doi soţi. Relatată din perspectiva, unică, a unui personaj a cărui conştiinţă este scindată între raţiune şi pasiune, între luciditate şi autosugestie, povestea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela dezvăluie un complicat mecanism sufletesc, demontat cu fervoarea tipică eroilor lui Camil Petrescu. Spiritual, ironic, hipersensibil, Gheorghidiu „este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu ale marilor moralişti ai literaturi franceze, şi înaintea tuturor cu Stendhal însuşi” ( Perpessicius ). Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena în care Ştefan Gheorghidiu, Ela şi foarte vag conturatul G., aşezaţi pe bancheta din spate a unei maşini – între Gheorghidiu şi G. se află Ela -, merg către Drăgăşani. Pentru narator, eşecul în iubire este un eşec al cunoaşterii; analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a raporturilor sociale care generează, de cele mai multe ori, conflictele  interioare. Portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic şi lipsit de scrupule, sau acela al afaceristului analfabet Tănase Vasilescu-Lumânăraru (tatăl lui Fred Vasilescu, personajul din Patul lui Procust ) trădează un romancier atent la diversitatea comediei umane a epocii sale.

Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului care, în viziunea romancierului, „a fost drama personalităţii, nu a grupei umane”. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – aspect subliniat de majoritatea criticilor literari care au comentat romanul la apariţia sa. Personajul are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa )

Ştefan Gheorghidiu se înscrie în seria personajelor preocupate până la obsesie de explorarea propriilor trăiri sufleteşti şi a reacţiilor organice pe care le determină anumite sentimente: „Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase – acum când nu mai puteam mânca aproape deloc – deveniseră de nesuportat.”

Hipersensibil, hiperlucid, Gheorghidiu îşi trăieşte drama interioară acut, exagerând importanţa unor evenimente dar fiind incapabil să reducă totul la dimensiunile unui eveniment banal. Eroul este definit exclusiv prin intermediul conflictelor interioare. Narator subiectiv, el nu este creditabil şi nici nu poate fi caracterizat în raport cu alte personaje, pe care cititorul le cunoaşte exclusiv prin mărturiile lui.

Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului, conştient că e prizonierul propriilor fantasme şi iluzii, dar incapabil, ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu, să se desprindă de jocul magic al propriei conştiinţe. Ampla lui confesiune este o  mărturie a nivelului intelectual al personajului. Superior moral celorlalţi prin aspiraţia către ideal, către iubire, perfecţiune – o caracteristică a tuturor personajelor camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esenţa ( Pietro Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu ) – Ştefan Gheorghidiu nu se adaptează unei lumi ale cărei structuri preţuiesc numai aparenţele. El e o conştiinţă incapabilă de compromisuri, de aceea se izolează ( se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, incapabil să practice ipocrizia şi jocul acceptat de societate ).

Intransingent, Gheorghidiu îşi recunoaşte neputinţa de a face compromisuri, ilustrativ în acest sens fiind dialogul cu doamna distinsă, „cu părul alb”, care observă: „A, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.” Răspunsul nu face decât să confirme că personajul este conştient de propria superioritate şi că încearcă să-şi construiască o existenţă fără fisuri: „Sunt eu de vină, dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?”

Aflat într-o permanentă căutare de certitudini, eroul nu poate să accepte minciuna, falsitatea societăţii în care trăieşte. Iluzia că a găsit o dragoste ideală alături de Ela, că propriul cămin e în afara dominaţiei socialului determină dezamăgirea totală când descoperă că soţia sa nu e altfel, nu e „monada”, ci e doar o femeie obişnuită: „erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape toţi”. Ştefan Gheorghidiu este, în fond, victima propriului ideal. Obsedat de absolut, e învins de el. Conştient de propriile defecte, Gheorghidiu e un om care trăieşte drama inflexibilităţii conştiinţei sale.

Romanul surprinde drama personajului în două momente importante: viaţă – moarte, reliefând singurătatea omului modern care nu poate înţelege lumea, nu găseşte un punct de comunicare durabil cu aceasta, susţinând punctul de vedere al autorului: „Eroul de roman presupune un zbucium interior, loialitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţe obişnuite sau cel puţin chiar fără un suport moral, caractere monumentale în real conflict cu societatea”.

Ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu dominate de ideea absolutului, Ştefan Gheorghidiu sfârşeşte prin a fi învins de propria conştiinţă. El nu se adaptează şi refuză să devină banal. De aceea, acest personaj se detaşează net de umanitatea care evoluează derizoriu, privită necruţător prin prisma unei conştiinţe ironice şi lucide. Ştefan Gheorghidiu se încadrează perfect în seria personajelor „a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict”. El e o conştiinţă, în primul rând, şi abia în al doilea rând un personaj de acţiune. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că evoluţia acestui personaj susţine întreaga construcţie a romanului subiectiv analizat. Aşadar, romanul lui Camil Petrescu e „legat de apariţia conştiinţei” personajului principal.